Incep sa cred ca iubirea ocoleste,
Acel suflet care dupa fericire tanjeste,
Predestinat sa sufere-n tacere,
Condamnat sa continue sa spere.
Mereu inconjurat de egoism si vesnice minciuni,
Inlantzuit in propria-i traire,
A transformat totul in ceatza si in fum,
Nu recunoste nici macar o dulce amintire.
Emana optimism, desi nici el nu se crede,
Zeii-l iubesc, insa el nu ii vede;
Isi tine a sa cale in ton melancolic,
Creand parca o piesa in stilul tragi-comic.
Ca o printzesa din basme se afla ferecat in turn,
Instrainat de cela ce-i alta jumatate,
Nici daca altul ar zbiera nebun,
N-ar auzi e surd, un suflet ce-i pe moarte.
Se simte parasit, abia sufland, abandonat in intunecric,
Ink mai spera la visul cel feeric,
Chiar daca plange tot zambet afisheaza,
Nimic din ce e material nu-l mai intereseaza.
Prin inocenta-i blanda continua sa lupte,
Desi incatusat, al dramei prizonier,
Chiar daca o lumina ar strabate prin noapte,
Nu ar zari e suflet orb pierdut in nicaieri.
Din lacrimile lui se-mbata alt "praf de stele",
Cat de ciudat si el in cautare,
Dar asta-i viatza, sunt blestemate sa caute-n tacere;
Sa se gaseasca doar daca se ciocnesc, din itamplare
|