Printre clipe de tacere rataceste in suspine
Zborul fragedului cuget ce-n speranta lui se tine.
Ca un mugure-i micutul ce-i incurajat de soare,
Iar de-un nor cu stropi de ura el se sperie si moare.
E usor sa aduni norii si sa tuni cu-nversunare,
Cu amar si cu durere sa-i ranesti pe orisicare,
Da-i mai greu s-aduni rabdare, sa imparti din bunatate,
Sa vezi cum oamenii simpli multumiti sunt azi de toate.
Te-ntreb, Doamne, de ce oare loc ii facem supararii
Si-i atata de departe inceputul impacarii.
Noi uitam in asta lume loc sa-i facem si iertarii,
Caci stapan pe-a noastre inimi este gandul razbunarii.
La fel mugure, o floare e copilul care creste,
Din izvorul fericii setea el si-o potoleste,
Curios fiind din fire se arunca-n valul marii,
Negandind ca o sa afle clipele instrainarii.
Se intoarce-apoi pe tarmuri cu-a sa inima-mpacata,
Daca raza fericirii sa-i zambeasca mai incearca.
Daca umbra cea haina valul marii-mbratiseaza,
Un fior al disperarii inima-i incununeaza,
Iara tainica tacere doar cu lacrimi o sfinteste
Si in fata-i ca un munte disperarea ii tot creste
Nu am scris aceste randuri doar pentru a fi citite,
Dar sa moi acele inimi care si-azi sunt impietrite.
Nu am scris aceste ganduri ca sa le lasati uitate,
Ci sa-nvete fiecare sa imparta bunatate.
|