Ai putea dormi vreodata,
Pe perna dorului
Alaturi de orizontul
Valului neiertatator
Din Dumnezeul zambetului
Care ne-a unit moartea de viata
Si nadejdea de deznadejde
Si misterul sarutului
De lacrima implinirii
Prin care deveneam iubire si atat.
Vom fi vreodata mai adevarati,
Decat atunci cand ne vom spala
In apa amintirii din noi
Cazuta in cascada dorului,
De clipa eterna
A unei mangaieri
La trecerea anilor destinului nostru,
Care ne-a pierdut in noi insine,
Pentru totdeauna,
Tineretea.
Ai mai fi tu vreodata
Aceea care-mi sarutai talpile clipei,
Atunci cand eram prea tineri,
Pentru a muri zapada
Fericirii din noi?
Iti mai amintesti cum alergam de nebuni,
Spre uitarea Timpului,
Ce ne-a unit cu verigheta Destinului,
Acolo unde am primit
Ploaia sufletelor ce ne urmau tacute
Spre noi,
Cei care nu mai eram
Demult impreuna cu Destinul.
|