Ploua peste mine cu amintirea
Clipelor in care eram
Surasul prin care tarana viselor noastre,
Credea ca este nemuritoare.
Atunci te-am ascuns sub umbrela implinirii,
De unde nu doream sa iesi niciodata,
Patand orizontul sperantei mele,
Cu durerea unei despartiri,
Pierduta din suflarea mortii
De noi insine.
Si ne-am asteptat mereu in ploaia eternitatii,
Straini fiind de privirea inimii,
Ce nu mai batea ora,
Cuvantului prin care ne-a intrupat
Dumnzeuul iubirii noastre.
Ploua,
Dar noi nu mai eram stropii,
Pe care lacrima sperantei ar fi platit oricat,
Pentru a ajunge in varful suvoaielor
Promisiunilor noastre de sange al amurgului.
Ploua,
Ca atunci cand tarmurile privirilor noastre,
Vor fi acoperite cu valurile,
Iubirii ce nu pot trece niciodata,
Fara sa fim noi talazul dorului din ele.
Ploua,
Atat de rau in fulgerele inimilor noastre,
Incat au aprins toate amintirile pasilor tai,
Acoperiti de lacrimile sarutului ce ne-a unit,
Imbratisarea zorilor privirilor noastre.
|