Lauda lui dumnezeu

Spiritul, mi=carea de la tine vine,
Tu inceput nu ai, te-ncepi de la sine,
Nici ca te pricepe mintea omeneasca,
Te afli-n tot locul, pline=ti lucrul tau
Si ai privighere nimic sa lipseasca,
Caci tu e=ti stap`nul, unul Dumnezeu!
Macar sa se poata omul prin ispite
Sa masoare marea, sa-i gaseasca fundul,
Sa numere colbul, stele =i planete,
Dar a ta masura nu ajunge g`ndul;
Omul cu-a sa minte, de-i =i luminata,
Ce chiar ca o raza de sus i-au fost data,
Sa afle nu poate hotarele tale,
Caci de indrazne=te ca sa te-n eleaga,
In a ta marire, parerile sale
Se pierd ca un abur: nimic nu incheaga.
Din haos lumina cu securitate,
Si din noian secoli ai insemnat lumii,
Caci mai inainte fu eternitate,
Tot a ta fiin a, o, Domnul vechimei,
Pe sine cu sine te-nfiin ezi, s`nte,
Singur de la sine e=ti, preastralucite,
Din tine lumina na=te =i purcede;
Cu un cuv`nt numai ai facut tarie,
In a tale faceri slava ta se vede,
Tu ai fost, e=ti inca, vei fi in vecie.
M`na ta cu lan uri pe fiin i le leaga,
Le chibzuie=te cursul, le mi=ti cu masura,
Inceput, sf`r=itul in tine se-ncheaga.
Moartea ta via a lumii daruira,

Precum sc`ntei multe nabu=e=te focul,
Se nasc sori din tine pe cer in tot locul,
Precum la ger iarna in ziua senina,
Fulgi de promoroaca, scapar`nd la soare,
Lucesc, sc`nteiaza in a lui lumina,
A=a se-ntorc stele sub talpele tale.
Faclii milioane ard far-a se trece,
Si curg in ad`ncuri etern luminoase,
Implinindu- i voia =i s`nta ta lege,
Si revars`nd lumii raze priincioase;
Dar de-ar fi de focuri aceste candele,
De-ar fi de topazuri cerurile pline,
De-ar arde efirul cu inflacarare,
Or de-ar fi brilanturi pe cer presurate,
Sau luni =i cometuri de foc arzatoare,
Toate catre tine ca catre zi noaptea!
Daca catre tine ii toata taria,
Ca un strop in marea ce din nouri vine,
Ce dar este lumea cunoscuta mie?
Mai ales eu, omul, Doamne, catre tine?
Deci in oceanul cerurilor nalte,
De-ar fi lumi mul ime, mii nenumarate,
Si insutit inca sa se mai plodeasca,
Ar fi toate ele o punctura mica,
Cutez`nd cu tine sa se potriveasca,
Apoi eu nu-s alta, dec`t o nimica!
Nimica! dar insa in mine luce=te
A ta bunatate fara de masura;
Fa a ta in mine se inchipuie=te,
Ca raza de soare intr-o picatura.

Nimica! dar suflet simt ca am in mine,
Fara sa eu caut spre tine, stap`ne!
Ma ridic cu mintea, zbor in inal ime,
Caci sufletul =tie c-al tau spirit este,
Judeca, pricepe =i ma dumere=te;
Ca de sunt, e=ti =i Tu singur Domn pe lume.
Tu, fiind, dai firii rang de vrednicie,
Si inima-mi spune, =i cugetul inca
Ma incredin eaza, =i imi striga mie
Ca de e=ti tu, nu sunt eu de tot nimica!
Sunt o particica, cu drit oarecare,
A toata fiin a (precum mi se pare)
In a mea planeta sunt: mijloc Ceimii,
Intre trupurile pam`ntului toate,
Si-ntre spiriturile cerurilor nalte,
Sunt ca o veriga in lan ul totimei
Sunt incheietura luminelor cu raze,
Si sunt plasmuirea cea mai definita,
Si sunt singur centru a tot ce viaza,
Si dumnezeirei icoana smerita.
Trupul meu de arna in praf putreze=te,
Iar pe tunet mintea il pova uie=te.*
Sunt inger =i vierme, sunt sclav =i domn mare;
Deci de sunt at`ta de cu iscusin a,
De unde sunt oare nici ca am =tiin a,
Dar nici de la sine-mi nu pot fi, imi pare.

Sunt a ta zidire, o, Doamne preas`nte!
Sunt a ta suflare, eu, multindurate,
Izvor al vie ii, m`ng`ietor bl`nde,
Spirit ce ma-nsufla, Domn =i Imparate!
Tu fiind stap`nul, au fost a ta vrere
Sa calce a mor ii ad`nc =i putere
A mea muritoare debila fiin a,
Intrup`ndu- i duhul in de lut zidire,
Si vr`nd ca prin moarte sa viu iar la tine,
Ce e=ti sufletului etern locuin a.
Cine te pricepe? Cine te-n elege?
Eu =tiu ca nu poate mintea omeneasca,
Nici sufletul insu=i nu poate alege,
Macar a ta umbra sa inchipuiasca.
Si de i se cade lauda =i slava,
Oare poate omul, o zidire slaba,
Inc`t se cuvine sa te preamareasca?
Nu-i chip, ce dar numai sa-=i inal e minte
La a ta marire, o, nemarginite,
Si cu umilin a lacrimi sa- i jertfeasca!