Roman din vrancea in orasul Iasi

Ce lin a lor via a cu lucrare o petrec,
Si-n facerile de bine intre d`n=ii se intrec.
Soltuzul este domn Vrancei, a caruia palat este
O cocioaba stuhuita precum in sat toate sunt.
Deci el cu p`rgarii, sfetnici, dupa ce trebi sav`r=e=te,
Se intoarce iar la lucru =i uita ca au domnit.
Iar sa ioasa m`ncare acestui popul firesc
Sunt poamele, fruptul turmei =i holdele ce rodesc.
Nici razbeluri vreodata ace=ti mun i nu incruntara,
Caci aurul =i rasfa ul cu totul din ea lipsind,
Cei mai lacomi de prazi oameni rareori se indurara
Sa tulbure lini=tirea cestui popul prost =i bl`nd.
Iar c`nd istoria crunta altor na ii auzim,
Si de d`nsa ne e sc`rba, de cruzimi ne ingrozim;
La ce=ti rom`ni cu priin a ni-i drag ochii a intoarce,
Ce intocmai ca poporul de Omir prea laudat,
Care la marginea lumii traia in eterna pace,
Si la care =i Zefs insu=i al cerului imparat,
Pe c`nd de razbeluri crunte se m`hnea, se supara,
I=i intorcea spre el ochii =i de el se bucura.
In ace=ti mun i de-nt`mplare o tabara calatoare
Din Fran a nimerise in timpul unei furtuni,
Unde sosind n-auzira racnete ingrozitoare,
Ca a ho ilor de codri ce traiesc cu pradaciuni;

Ce acolo ospe imea pe nemernic primea,
Ii da laca= de odihna, il incalzea, il hranea.
Deci ace=ti europei m`ndri s-au mirat de ospe imea
Acestor pastori cucernici, =i-n glas au marturisit:
?e-nsemneaza inva atura =i-a Europei iste ime,
Daca omul firesc este mai bun =i mai fericit?”
Mai ales din to i francezii, t`nar mai civilizat,
Valter privea cu placere acest olat rasfa at.
Caci firea lui era bl`nda, la gusturi era prostatic,
Ca c`nd pentru aceste locuri providen a l-au menit:
Sprinten la alergatura, ca calul cel mai zburdatic
La trup puternic =i iute, la lupta nebiruit.
Iar frumuse ea trecatoare ce timpul in grab’ ne ia,
De=i il impodobisa, el parea ca nici =tia.
El era =i bun =i darnic, insa far’ sa maguleasca,
Si ochii lui rostea dulce, suflet duios =i sim it,
Caci de=i-n ora= traise, insa cu via a c`mpeasca,
Si cu-a naturii frumuse e, era mult mai mul umit.
In sf`r=it, pe acest t`nar negre=it l-ar fi ales
Mentor ca pe Telemah-Centaur, ca pe Ahiles.
Deci el de-a sale talente nicicum nu se sume e=te,
Si deosebit de-aceste ca un virtuos =tiind
Muzice=tele organe, dar el in suflet sim e=te
Mult mai mare mul umire zile intregi ascult`nd,

C`nd pastorii sus pe munte cu buciumele tragea,
Si c`nd codrii de rasunet parea ca duios pl`ngea,
Sau c`nd haulea pastorul tologit pe ierbu=oara,
In a sa proasta telinca, doine cu mult me=te=ug;
Sau seceratorul harnic c`nd din c`mpi vine-ndesara,
Celebr`nd prin al sau c`ntec a aranilor bel=ug.
Atunci mun ii, codrii, c`mpii =i poienele-nflorite
Il fac sa uite Europa, pe parin i =-a sale rude.
Caci plac`ndu-i ceste locuri, acea clima rasfa ata,
Acel popul bl`nd, cucernic, hotar`re au facut
Patria sa-=i paraseasca =i via a desfatata
A ora=elor Europei in care au petrecut.
Mai ales c`nd far’ de veste ochii lui s-au inc`ntat
De-o fecioara pastori a, de-a ei chip neasemanat;
Pe ea o numea Florica; mersul ei cu ginga=ime,
Ca a tinerei mladi a, molatici indoituri;
Sfiala ei =i bl`nde ea =i alte daruri mul ime
Se revarsa pe-a ei fa a cu mii de gra io=i nuri,
Ochii ei slobozea raze, aci ca focul arz`nd,
Aci gale= ca a lunii m`hniciune m`ng`ind.
Iar c`nd francezul pe d`nsa o str`ngea la inimioara,
Si c`nd fraged intre d`n=ii se inea imbra o=a i,
Se parea impleticite doua vergi de salcioara,
Sau din marmura cioplite doi idoli ingemana i;
Si in a=a buimacire, ce=tei line desfatari,
T`narul uita Europa =i ale ei desfr`nari.

Precum telegarul t`nar, nascut liber in c`mpie,
Ura=te grajdul =i hrana unde traia priponit,
Rumpe capastrul =i fuge de la ticnita sclavie,
Fiindu-i mai de placere un c`mp larg =i inflorit.
Acolo el liber zburda =i alearga foraind,
Si cheama pe-a sa pereche, ce-i raspunde nechez`nd.
A=a =i Valter francezul sa ram`ie hotar`se
In pustiii Mun i ai Vrancei, dar, din contra, un pastor,
Flacaul Roman Frumosul, ce a=a il prenumise,
Fiu =oltuzului cucernic =i prea drept judecator,
Au indragit europeii =i de tot s-au inc`ntat
De a lor lucruri =i podoabe, de a lor spirit civilizat.
El era frumos minune cu-al sau strai simplu =i curat,
Cu al sau par ca de aur, in plete lungi ra=chirat,
Pe-a sa frumoasa fa a ca cu voal coperindu-l;
Si far’ sa se inc`lceasca, tot in valuri se undea,
C`nd zefirii ridic`ndu-l =i in verigi incre indu-l
Ca o cununa de aur pe a lui piept larg cadea.
Iar in limpede izvoare uneori de se-nt`mpla
Sa-=i vada ochii alba=tri, parea ca se ru=ina.
El avea mare placere ca artele sa inve e,
Caci nime din to i pastorii pe d`nsul nu-l intrecea,
Nici la fluier, nici la bucium, sau cimilituri iste e,
Nici la a m`inilor lucruri ce el iscusit facea.
Vaz`nd insa iscusin a m`inilor europiene=ti,
Vru sa-=i schimbe traiul arii pe gusturi ora=ane=ti.

Insa copacul de munte cre=te mereu, se inal a,
Si v`rtoasa sa trupina nu se-ndoaie nici de v`nt,
C`t timp v`rful lui s-adapa cu roua de diminea a,
Si c`t radacina suge sucul negrului pam`nt.
Dar indata ce se muta in gradini sau in livezi,
Pierde a sa vietate =i-n pripa pierind il vezi.
Deci batr`nul sau parinte, pl`ng`nd cu lacrimi amare,
Il popre=te sa se duca =i ii zice suspin`nd:
?ragul tatei, cum se poate sa te duci din a ta ara
Si sa cerci strainatate, parin i =i fra i parasind;
Ce pofta magulitoare te-au rapus, te-au amagit?
Si ce vrei, fatul meu, alta, daca aici e=ti fericit?
Sau ce pot sa- i foloseasca meserii me=te=ugoase,
Care sunt de prisos noua prostaticilor pastori,
Si care nu pot sa faca clima noastra mai frumoasa,
Nici turmele mai plodoase, nici mun ii mai roditori,
Nici a izvoarelor ape mai limpezi =i mai cu gust,
Nici pot ca sa-mi inspireze spre a te iubi mai mult?
De te-i duce, pierd speran a vie ii mele ce se stinge,
Caci inima mea imi spune ca nu am sa te mai vaz.
A=adar, sa- i fie mila de tatal tau c`nd i i pl`nge,
Ca p`n’ va inchide ochii tot pe l`nga el sa =ezi .
Dar de-a batr`nului vorbe Roman ne`nduplecat,
Catre Ia=i cu europeii se gate=te de plecat.
Trasurile se inhama =i tabara se porne=te,
Batr`nul m`hnit se urca pe colnicul cel mai nalt,

Si de acolo prin lacrimi la =leah devale prive=te
Fug`nd trasura in care Roman s-au fost aruncat;
Dar calea intr`nd in codru, nime nu s-au mai vazut,
Si atunci oft`nd batr`nul, jos pe pam`nt au cazut,
Zic`nd: ?e-ai dus, dragul tatei! Deci Domnul sa- i
deie bine,
Si sa te pova uiasca ca pe un copil strain;
Si amarul vie ii mele c`t voi fi eu far’ de tine,
Tie dulce sa se faca =i sa- i mearga tot in plin;
O, Doamne, a mele zile te rog i le da tot lui,
Ca sa nu traiesc pe lume daca el cu mine nu-i.
Si daca vreodinioara va avea ca sa mai vie
Romana= flacaul tatei, lovindu-l de mine dor,
Apoi sa mai traiesc inca, mila Domnului sa fie,
Ca sa-l vad inca o `ra =i la pieptul lui sa mor
Acest fel graind batr`nul, cu inima la pam`nt
Zace =i ochii sai lacrimi ca p`raiele vars`nd,
P`n’ ce a lui semin ie le=inat il ridicara,
De il duse in a sa casa, unde din le=inul greu
Trezindu-se, cata dornic la acei ce-l impresoara,
Zic`nd: ?o i sunte i aice, afara de fiul meu .
Insa fugare ul Roman de Ia=i se apropia
Si ochii lui se mirara, inima ii zb`c`ia.
O, Doamne! ce bucurie, ce frumoasa nalucire
Sim ea salbaticul nostru c`nd au vazut inalbind
Ora=ul, biserici, turnuri =i ca de foc stralucirea
Coperi=urilor lucii la soare palalaind,

C`nd vazu strade podite =i pe l`nga ele cur i,
Lui i s-au parut ca merge pe potica dintre mun i.
Si c`nd vazu o mul ime de na ii nenumarate
Siruind pe trotuare, ca furnicele pe ba ,
C`nd vazu inhama i caii la casu ele pe roate,
Si in magazini cristaluri chiar ca de ghea a buca i,
Si cuconi e m`ndru e chiar ca ni=te viorele,
Aleg`nd cu vio=ie floricele =i cordele.
Iar vaz`nd domneasca curte =i parada osta=easca,
Al lui s`nge se aprinse de bravura stramo=easca.
A=a =i o piatra scumpa c`t se afla namolita,
In a mun ilor prapastii, ii ca un bulgare slut;
Dar ivindu-se in lume =i fiind bine cioplita,
Daca-n m`ini rele nu-ncape, se face brilant din lut.
Insa Roman uita toate indata ce au zarit
O cucoana la fereastra unui palat stralucit.
Aceasta este Marghioala, intru adevar marghioala*,
Ce de fala socote=te pe barba i a-i inc`nta,
Fie de oricare treapta, ea, cruda, pe to i in=eala,
Si ea pe nebuni ii place dupa d`nsa a-i purta.
Deci ea face semn lui Roman, ce sta-n poarta inlemnit,
Si frumosul flacau mi=ca, se simte insufle it,
Intra in palat la d`nsa, =i ea r`z`nd cerceteaza:
Cine este? Ce voie=te? El ii spune cu suspin

Ca au venit de la munte faimosul ora= sa vaza,
Ca =-au lasat parin i, rude =i ca se afla strain.
Si apoi zice: ?a-mi voie in curtea ta sa servesc,
Sa- i fiu sclav, sa-mi fii stap`na, alta simbra nu voiesc:
Prea ma rog mariei tale, m`ndru a cucoana draga,
Iar eu i-oi fi cu priin a ca c`inele de la oi
Si te-oi pazi cu credin a. Caci sufletul meu se-mpaca,
C`t vom trai noi pe lume, sa traim tot am`ndoi .
Cucoana iara=i sur`de, pe gradinar a chemat,
Si da pe frumosul Roman ca sa-i fie lui argat.
Deci de atunci in gradina sub umbra zidului rece
Muncea flacaul de munte, t`njind ca cerbul inchis,
Acel care niciodata capul n-au =tiut sa plece,
Acum m`hnirea ad`nca fa a lui i-au fost ;
Dar a sa inamorare ce sufletul ii rodea
Fluierul cu tristul sunet stap`nei sale vadea;
Caci sfiala cea fireasca =i o tainica ru=ine
Il infiora vaz`nd-o, ca sa-i spuie ce sim ea;
Dar amar de el c`nd seara o vede pe ea ca vine,
Inconjurata de tineri =i c`nd cu d`n=ii glumea.
Mai amar insa atuncea c`nd ii zicea uneori:
?omane, du-te =-aduna pentru ace=ti boieri flori
A sosit insa minutul unde a lui suflet mare
Nu au putut sa mai rabde focul ce il p`rjolea,
Nici a pieptului slabire ce venise-n dar`mare,
Nici a trupului putere ce pe zi, pe zi scadea

Intocmai ca crinul m`ndru deodata ingalbenit,
C`nd neinduratul vierme radacina i-au ranit.
Deci intr-o zi el ii zice: ?lei, zau, draga cucoana,
Tu e=ti frumoasa ca ziua, la stat ca un brad gig`t,
Ochii ca mura de munte, gura ca o coapta coarna,
La piept e=ti ca porumbi a, =i ca lebada la g`t,
Catatura ta, cucoana, ca junghiul m-au razbatut
Si blestemat fie ceasul in care te-am mai vazut;
Caci tu, fudula =i m`ndra, iar eu, un pastor din
Vrancea
Dar noi, pastorii de munte, o data numai iubim;
Si aceea ce ni-i draga, orice rau macar ne face,
Noi ne uscam pe picioare =i, iubindu-o, pierim.
Deci, te rog, ma trimite in Vrancea sa ma sf`r=esc,
Nefiind acum in stare pedestru sa ma pornesc .
In zadar aceste vorbe naive =i cu sim ire,
Caci cocheta de el r`de, fiind trup nesim itor,
Intocmai ca st`nca care de-a trasnetului lovire
Sloboade o sc`nteu a ca r`sul defaimator.
Deci eu las t`njind pe Roman in halul acest cumplit
Si ma-ntorc in mun i la Valter, sa aflu de-i fericit.
Cu d`nsul m`ndra Florica de demult se inso ira;
Ei traiau ca =i columbii, iubindu-se cu caldura,
Copiii lor frumo=i, proaspe i chiar ca florile de munte,
Incorona a lor zile
Iar in intirimul Vrancei se gasesc doua morminte,
Cu doua cruci l`nga ele de maraciuni imbulzite,

Intru unul era Roman, in altul al sau parinte,
Ce dorind unul de altul sf`r=i a lor zile triste
Iata cum t`nje=te
Si se os`nde=te
A muntelui planta,
Fiind stramutata
Din al sau pam`nt
In parcuri pompoase,
Cu saturi lutoase,
Ca intr-un morm`nt.
Caci de a sa ara
Tot ce-i viu sub soare
Cu dorul ei moare,
Moarte mult amara,
Si intra in pam`nt