Timpul trecut

Lasa i-ne sa gustam inca aceste dulci menunte,
Mai sta i, nu le rapi i!
Trece i in grab’ pentru acei ce soarta prigone=te,
Dorind ca sa nu sta i,
Si curma i cu a lor via a chinul ce-i os`nde=te,
Iar pe noi ne uita i .
Dar geaba cei sa steie oara, caci timpul il pripe=te
Si el nu poate sta,
Geaba zic nop ii sa mai steie, caci zilei placut este
Noapte a alunga.
Deci placut fie-ne =i noua sa nu uitam vreodata
Ca sa ne fericim
Caci bietul om liman nu are =i timpul nu ne-a=teapta
Trece, =i noi pierim.
Dar, timpule, se poate at`t sa pizmuie=ti,
Menuntul c`nd amorul doi tineri ferice=te,
Pe care mai in graba i-au placut sa-l rape=ti,
Dec`t pe-acel ce ne m`hne=te?
De ce n-am putut oare cursul lui sa poprim?
De ce in grab’ sa piara =i-n secole sa treaca
Menuntul acel dulce ca ferici i sa fim?
S-apoi el ia far’ sa-l intoarca.
O, noian al vechimei! o, timpule trecut!
Unde-s a noastre zile ce-nghi i i far’ de mila?
Spune i: de ce nu-ntoarce i macar acel menunt
In care omul nu suspina?
O, r`ule, st`nci, munte =i voi, grote ad`nci,
Ce vremea va pastreaza secoli nenumarate,
Aminti i fericirea nop ii at`t de dulci,
De mine neuitate!
Lacule rasfa ate, etern s-o pomene=ti,
In ale tale ape limpezi, sau tulburate,

In ale tale armuri ce ne-ncetat strope=ti
Cu-a tale valuri spumegate;
In zefirul ce geme pe-al tau luciu zbur`nd,
In lunca de pe armuri ce noaptea lin fo=ne=te,
In aurita luna ce te prive=te bl`nd
Si a ta fa a polie=te,
In fine, in mirosul florilor de pe arm,
In v`ntul ce indoaie v`njoasa trestioara,
Si tot ce-aici se mi=ca =i tot ce auzim
Spuie de noi odinioara.