Strigat-am, singur in lume, numele mamei si mi-a raspuns numai frigul vazduhului, cu ochi de stele holbati, dar fara de lacrimi, aspru privindu-ma, fix.
O, tu - cea nemuritoare, ce ti-ai ales doar trupuri duioase, preagingase, scutece ca sa ne nasti, stralucita esti! Si nimic nu-ti tulbura chipul ascuns.
Dar ele, mamele muritoare, in chinuri grele, cu tipat, nascutu-ne-au. Plansetul le-ai dat ca limba a bucuriei, si dorul, sunet al zilelor mari.
In leagan mic leganatu-ne-au ganguritul, ah! leganate si ele de tine cu
ceresti, secrete miscari, sub mute rostiri, aceleasi de secole-ntregi.
Taccrea-i drumul spre tine. Moarte - o forma a intelegerii noastre. Ci singura forma strigand mereu dupa mine, mama
S-a stins, acolo, sub stele reci.
Suflarea ei are data, ah! mai departe. Insa in mine, cu mine, ea pregeta. Tu nu o simti: razbunare vana, refuzul vietii nu-ti fura nimic.
Tu doar te tii in hotarul formelor tale, Mama, ce n-ai nici un strigat la strigare, nici lacrimi pentru durerea noastra. Auzul ti-e doar cu tunet deprins
Acum ma duc sa-nsotesc pamantul, din care am rasarit, in pamant. Repetitie, stiuta lectie fie-mi drumul Acesta, cutremuratul meu drum.
|