I
Zorii-i hraneau privirea. (Daca viata e data pasarilor ca graunte, aceasta clipa, zilnic ciugulita, se-nmiresma treptat in gusa lui)
II
Drept care se ivi, de dupa casa, ca voievozii tineri dintr-un viscol. Si-asa precum, o data intr-un secol, padurea de la Dunsinane porneste, copacii ii facura loc; chiar casa se ghemui in umbra; si sticlira ferestrele, ca niste mari pleoape tentate-o clipa sa-si preschimbe visul pe rasaritul Soarelui. Cucernic si, poate, ipocrit iesi din umbra, exact in clipa cand mirese planse si-mbujorate navigau pe zare. El aparu. Iar ochiul, din prudenta, il deslusi ca pasare (caci, altfel, cine-ar putea sa-ndure agresiunea minunilor?): o pasare stupida, infatuata, cu un mers sagalnic, intre copacii speriati al caror frunzis vibra; inaintand, cu grija, parca s-ar reculege sa devina ea insasi (si, de fapt, ea era numai o pasare-vedenie, asemeni
acelor adevaruri prea cumplite
ce se rarefiaza, ca sa fie
mai suportabile); picioare nalte,
un trup cam otova si, ca sa-i puna
grosolania in lumina, capul
semet, desi strivit de diadema;
doar coada se purta-ntr-un chip firesc
dereticand gospodareste curtea.
III
Nimic nu-l anuntase. Si de-aceea, el se vesti scotand un tipat groaznic: triumf (ca-n orice nastere) si spaima (ca-n orice afirmare-a vietii) si stridenta (ca in orice forma noua) erau in sunetele colturoase care zburau ca liliecii; insa, era un tipat indeosebi urat: el inca nu-nvatase cum sa-si spuna pe nume, si era ceva agonic in lectia ce-o repeta zadarnic.
IV
incat copiii se trezeau si, inca pe jumatate-n paradis, ghiceau aproape tot ce se-ntampla afara.
V
Dar nu-l vedeau. Nu desluseau paunul ce profitand de-un spatiu nou (ca domnii de rarefierea palcului de codri), cerea acum, cu spaima si stridenta, un orizont mai nalt, mai pur al vietii. Ei nu vedeau paunul care-acuma parea o biata victima a unei rivalitati cu Soarele. El insusi si-o ignora. Si n-avea cum s-o afle. El nu stia pe ce tulpini fragile isi afla loc miracolul: orbeste-si desfasura rotirea printre arbori; incet se desfacea din el o parte; penajul luand foc se satura
ca roua de grandoare; el scotea un sunet orb, salbatic, ca de fiara-n delir, delir al lucrurilor toate, al virtualitatii lor, expuse lumii intregi, epure al tainei inlacrimate, rai pierdut de pasari. El isi desfasura incet penajul ca un delir al lumii-nlacrimate.
VI
Erau acolo flori, poate vorace; ochi, mai curand orbite, fara iris; si stele, lacrimi ingeresti, si tinte in zbor pentru arcasi, si alimente pentru profeti: paianjeni, ierburi, miere; cuvinte, samburi de cuvinte, care-si refuza miezul; zone limitrofe neantului, si pastravi din Iordan; potire, clopote si turnuri; smirna cu fumegari liturgice, si arii de secole-mpietrite, dizolvate acum de-o raza; si erau chiar raze; si insusi Soaiele, prezent, mimandu-si cu arta rasaritul, si ratiunea profunda a acestui simulacru. Stateau acolo, animate toate, rotite-n stricta dependenta de o materialitate, si-ntrecand-o, asemenea acelui vast borcan care, plasat pe-un deal in Tennessee, se integra si nu se integra-n priveliste, asediat de codri.
VII
Acuma, coada lui era cu totul desfasurata. Soarele - pe bolta. Rivalitatea lor se dovedea doar aparenta: limita a Celui ce, pastisandu-se pe sine insusi, reduce infinitul cu-o farama.
|