Ca frunza ce se lasa pe izvor iti tulbur sufletul c-o sarutare, si gura ta, sorbindu-ma, tresare cu valuri care nu mai stiu ce vor.
Nici focul nu cutremura mai tare, nici vantul nu imbata mai usor. primesti pe umeri un frunzis sonor care se scutura dintr-o cantare.
De ce suspini? Ce nour te patrunde? Pe frumusetea ta ca peste unde se lasa lenes un umbros vesmant.
Ah! Frunza mea se face scrum pe gura Dar, putrezind, salbatica nervura isi zgarie profilul
in pamant.
|