Cazand din cer, lucefcrii-n cascada trecura peste trupul tau, iar tu curata ai ramas ca o zapada prin care umbra doar un cantec fu. Atunci o stea de aur stralucea deasupra, pentru anotimpul care curand, curand avea sa ni se dea cu masti de zgurp si cu fruetc-amare. Acum, ca mai demult, cu tac infrant. Si ce-as putea, sub steaua asta, spune? Din tot ce este, tot ce mi-i minune e fara de folos pe-acest pamant. Chiar chipul tau sculptat in alabastru, cules cu spiciune din inalt, e numai val: un val usor, albastru venind spre tarm din tarmul celalalt. Ah! totul este de prisos Hoteste, o stea cumplita privegheaza sus. Lumina ei de veacuri profeteste aceste destramari, acest apus. Sarutul, neastampar sfant al carnii, s-a desfacut , si cade, si-l auzi, asa cum cade-n pragul nalt al iernii zapada cruda prin copacii uzi.
|