Viorile tacura. O, nota cea din urma Ce plange razletita pe strunele-nvechite Si-n noaptea solitara, o, cantul ce se curma, Pe visurile stinse din suflete-ostenite.
Arcusurile albe in noaptea solitara Statura: triste pasari cu aripile-ntinse Pareau c-asteapta semne si strunele vibrara. Ah, strunele ce tremur de viata le cuprinse!
Si degetele fine, in umbra, sclipitoare, Pareau ca niste clape de fildes, ridicate Pe flaute de aur in seri de evocare A imnurilor triste din templele uitate.
Murise insa cantul de veche voluptate, Si triste si stinghere viorile parura, In noaptea-ntunecata de grea singuratate, Fecioare-mpovarate de-a viselor tortura.
III
Cantarea care n-a fost spusa E mai frumoasa ca oricare; Misterul ei e o betie De voluptoasa-ndurerare.
in nota sfanta care piere, in tremurarile sfioase A unor rugi de Magdalene, Curg clare lacrimi pretioase.
Dar in cantarea fara nume Ascunsa-n negrele vioare E-o tragedie tainuita; Plang albe vise moarte-n floare.
Tristetea lor neprihanita Atat e de chinuitoare, Ca pune-n suflete patate O mistica infiorare.
Si o chemare zace-n ele De-o zdrobitoare nostalgie; Tortura ei necunoscuta Este suprema poezie.
Si cel menit sa duca dorul Cantarii sfinte si alese isi simte inima cuprinsa De suferinti neintelese.
in flacara nemistuita S-aprinde sufletul si arde Si moare dornic de misterul Cantarii stranii de pe coarde.
Ah, cand in inimi zbuciumate Orice dorinta-ncet se curma, Zdrobiti vioara fermecata, Grozav e cantecul din urma.
|