II
Batui la portile straine ; in lovitura mea plingea Splendori de doruri in ruine, Cintarea slavei ce-apunea Si-un suflet trist ce obosise Pe cai zadarnice de vise. Batui la portile straine, Si-nchise portile-au ramas;.
Rugai icoane-nduratoare ; in ruga mea se ridica Singuratatea unui soare in clipa de-a se-ntuneca
Si vechi revolte-nabusite In nopti de zbucium tainuite. Rugai icoane-nduratoare, Si reci icoanele-au ramas.
Ma-ntorc din drumurile mele, Strain mereu ratacitor, Arzind sub tremurul de stele De focu-n veci mistuitor. Gradina alba-a amintirii Sopteste psalmul mintuirii, Ma-ntorc din drumurile mele,
Un singur vis mi-a mai ramas.
VII
In parcul torturei se sting crizanteme, Se sting ca uitate si triste poeme, Si rozele moarte in brazde-ofilite Au pus in parfumuri suprema tortura. Eu vad ochii limpezi ai dulcei iubite Si-n albe petale suava-i faptura, Un sunet de clopot din turla se fringe, Iar toamna-ntristata cu clopotul piinge, Si-n crangi cinta vintul un imn de-ngropare, Pe cind ca-ntr-un giulgiu se-nvaluie dealul. Aud soapta dulce din teii in floare Si glasu-i in care rasuna cristalul.
E rece amurgul ce cade alene,
Vrajit de acorduri de vechi cantilene,
Si-n ceata se piinge un viers trist pe coarde,
Pe coarde-nvechite de negre ghitare.
Ah, viersul acesta in sufletu-mi arde
Si-n notele pale e-o-ntreaga serbare !
|