Pe-o margine de drum, departe, Ca un pribeag pierdut in lume, Crestea o floare solitara, Ce poarta cel mai dulce nume.
Instrainata-ntr-o multime De ierburi si de grine-nalte, Parea batjocorita, moarta, Uitata, printre celelalte.
Sub vintul ce trecea zburdalnic Ea s-apleca tot spre pamint, Precum o frunte ginditoare Ce plinge linga un mormint.
Nu stiu de ce atras spre dinsa, Apropiindu-ma incet, Am cugetat adinc atuncea La sufletul unui poet !
|