Sufletul tau e parc, de stilpi, la rind, Cu statui albe, sus, pe fiecare, incremenite-n cite o miscare Ce-a obosit in piatra si s-a frint.
Cind pasul imi purcede prin gradina Furis, ascult, in noaptea sunatoare. Murmure cu silabe de lumina Si vorbele de ceata si racoare.
Pe subt cerdacuri, razimat in coate, Oprit sfiios, tacerea sa nu-nvii.
Astept sa treaca statuile toate in drumul lunii albe, cenusii.
Pentru-ntunericul intins in tine Am stele mici, pe care eu le pui Sa strajuiasca-n lanci diamantine Basmul tiptil si trist din visul lui.
Cite-o statuie isi aduce-aminte De locul ei adevarat Si se coboara strinsa in vestminte Pina la capul celui aplecat.
intinde mina. piatra, si tihnit Mingiie-i-l cu palme de granit.
|