In departarea noastra, Lio, imi zboara gindul ca un corb In ploaia unei toamne sure, Prin solitudini de padure Pe unde sufletul e orb Si vintul: un amar adio.
Un biet buchet pe care-n rind
Paianjenii tesut-au cort
in chipul unui baldachin;
E-atita plingere si chin
Sa vad ca-ntr-insul e un mort!
Aceasta-i masa, scumpa Lie, La care tu odinioara Visai crepuscule de tuci Peste aleie lungi de nuci Pe unde vintul infioara Ca un sfirsit de reverie.
Sint singur. Ah! si cit de rau Si plin de moarte e vazduhul, Si ploaia, balta de otrava! As vrea ca gura ta suava Pe-aceste vrafuri sa-si dea duhul.
Sa am pe masa capul tau.
Pe-aceasta masa arsa-n vise Voiesc sa doarma fruntea ta Cu pleoape inchise pentru veci, Mai bine doua buze reci
Cari nu mai stiu a saruta. De-a pururi vinete si-nchise.
Atunci ai fi a mea, - Iubita! -Ai fi o glastra funerara. Cu parul, planta de Infern; Atunci ai fi a mea, etern!
Si-n fiecare-amurg de seara De fruntea ta incremenita
As alipi si fruntea mea Tinindu-ti timplele-ntre mini; Si-as cugeta la Ğaltadatağ, La-ntiia sarutare data, La-ntiiul Ğieriğ, la primul Ğminiğ, La primul glas de cucuvea.
Ti-as ridica in degit pleoapa Si ti-as privi privirea stinsa Cum as privi intr-un abis Care-ar vorbi de morti, de vis, De lumea ceea larg intinsa Pe care n-o inghite groapa.
Si parul, ca un crep de doliu, L-oi saruta nebun de jale, De fericire, de extaz; il voi lasa peste obraz Sa-mi curga ca un riu de jale. El va fi ultimul lintoliu
Al celui care te iubi. Iar cind durerea va izbi Cu barda cea din urma-n mine. Cu lovitura cea mai grea -Atunci, pe masa, linga tine, Va-ngalbeni si fruntea mea.
|