Poate ca este ceasul, de vreme ce scoboara Din arbori toata frunza ce-a fost si stralucit.
Sa ne privim trecutul in fata, linistit, Cind urma lui de umbra incepe sa ne doara.
Si, fara umilinta si fara de mindrie. Sa ne-amintim in noapte, de noi, din fir in fir, Si sa privim zigzagul, pe stinci, de tibisir, in care-si puse pasul fragila marturie.
O zi marunti, o noapte aprinsi cu foc de astri, Cind rastigniti, cind slobozi si mari si-adesea mici, Pastori de crizanteme, profeti pentru furnici, Deasupra-ne vulturii pluteau in cer albastri.
Si de ni-s rupti genunchii de caile spinoase. De ce pentru-ntristare sa fie tot ce-a fost ? Nu-i toamna ? Sa ne facem din noi un adapost Si s-adunam desertul, la cald, pe linga case.
Sa luam cenusa stinsa pe vechile altare, Sa-i dam din nou vapaia si-un fum mai roditor. S-o-mprastiem, saminta, pe sesul viitor, Nadajduind culesul tirziu, cu intristare.
|