Prin singuratatea lui brumar Se risipeste parcul, cit cuprinzi, invaluit in somnul funerar Alfumegoaselor oglinzi
Caci prin mijldc, bolnav de mii de ani, intunecat in adincimi un lac e-ntins, Si singele, din vii si din castani, Pe fata ruginie a undelor s-a prins.
Tristetea mea stravede printre arbori zarea, Ca-ntr-un tablou in care nu-ntelegi: m Boschet sau asteptare opreste-n fund cararea? Si linistea-i ecoul buchetelor pribegi.
Spital de intristare, de cainta. In care-fi plingi iubirea nentimplata Si-fi amintesti cu dor, cu-o suferinta, Faptura nentilnita niciodata.
Molifti, cifiva, s-au intilnit departe. Pe cind murmurul parcului se roaga Se-nchide inserarea ca o carte Si sufletul in foi, ca o zaloaga.
|