Statuia a cazut in genunchi ca sa-i lase Libera prmrea poetului spre cer , Steaua tremura rece, peste pomi, peste case Si zimbi prieteneste poetului stingher.
Privind cum cade in genunchi statuia de bronz
si rugina
Si cum fruntea i se lasa ostenita pe scut, Ochii mei n-au purces mai departe spre recea
lumina
Si n-au primit de la ea zimbitoru-i sarut.
Ah, bronzul se moaie, rugina palpita
Si oare genunchii se-ndoaie in fata cui ?
Cine a invins cerbicia cumplita
Descatusind miscarea cucernica a bronzului ?
i Aninasem de tine, cruntule erou din vechile lupte, Speranta inimii mele slabe si mici. Vazind cum expiri pe columna, cu coardele rupte,
Nu indrazneam sa-ti strig porunca : -
"Ridica-te !"
Si ma-ntrebam cu neliniste :
- "Ai sa te ridici ?"
Ce durere cutreiera lumea nebuna si geme Ca bronzul se face carne si falnicii eroi se
prabusesc ?
Pe Kale-Megdan sint vraji si sint semne. Vechi ule luptator, te iubesc !
Ai ingenuncheat sa culegi de pe jos floarea
durerii ; Urca din nou sevile ei spre zenit.
Se lamuresc noi intelesuri in brizele serii : Omul e-ntreg. Veacul nu este sfirsit!
|