Pe cea campie lunga a carei trista zare Sub cer, in fund, departe, misterios dispare, Nici casa, nici padure, nici rau racoritor. Nimic nu-nvescleste pe bietul calator.
Pustietatea goala sub arsita de soare
in patru parti a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorata, cu negrul ei pamant.
Cu-a sale mari vartejuri de colb ce zboara-n vant
De mii de ani in sanu-i dormind, zace ascunsa Singuratatea muta, sterila, nepatrunsa, Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor Si iarna se desteapta sub crivat in fior.
Acolo floarea naste si moare-n primavara. Acolo piere umbra in zilele de vara, Si toamna-i iara roada, s-a iernii vijelii Cutriera cu zgomot pustiele campii.
Pe cea savana-ntinsa si cu salbatic nume, Lung ocean de iarba necunoscut in lume, O cumpana se-nalta aproape de un put, Si-n orizon se-ndoaic ca gatul unui strut.
Un car cu bivoli negri a stat langa fantana. Vro doi romani in soare s-o sprintena romana Incungiura ceaunul ce ferbe fumegos Pe foc, si mai departe un cane roade-un os.
Pe car un copilandru priveste-n departare Zadarnic ochii-i zboara din zare-n alta zare!
Nici casa, nici padure, nici rau racoritor, Nimic nu se arata pe campul de mohor!
Din vrcme-n vreme numai, lungi siruri de cocoare Sub bolta albastrie zbor tainic calatoare, Si vulturi mari, pradalnici, cu gheare inarmati, S-aduna, lasand puii pe varfuri de Carpati.
Ah! dulce, glorioasa si mult stralucitoare Va fi ziua de viata, cand, pe sub mandrul soare, Trecand in rapegiune, un zmeu cu-aripi de foc Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!
Mult vesel va fi campul cand vecinica-i tacere Va disparea deodata la glasul de-nviere Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer. Vestind noua rapire a focului din cer!
|