Dumbrava rosie

dedicat amicului meu C. Negri
I
VISUL LUI ALBERT
Albert, craiul Lehiei, facut-a un vis mare,
Un vis de navalire, de-nvingeri glorioase!
El se vazu puternic, pe-un armasar calare,
Infiorand cu spada-i popoare numeroase.
Regele Albert, dupa invoirea ce facuse cu fratii sai, regele Ungariei si ducele
Litvaniei, in conferinta de la Leutschau, cercand a-si implini gandul asupra
domnului Stefan al Moldovei (conferinta in care se dezbatu despre starpirea
romanilor: super extirpatione Valachi) chema la arme toata Polonia, Galitia, Mazovia,
pe Ioan de Tiffen, magister ul Prusiei, iar mai ales pe Alexandru, ducele Litvaniei,
cu toata nobilimea litvana. Deci cu multa oaste de mercenari pedestri si calareti
el pleca de la Leopol spre Moldova la iunie. Acea nefericita expeditie fu
preinaintata de urmatoarele pronosticuri: Doua sute de boi, apucandu-i un vartej
infricosat la iesirea din Leopol, se imprastiara in toate partile, unii cazura in
santurile suburbiei, iar ceilalti cu greu se putura gasi si aduna. Cand regele trecea
un raulet, calul sau de mana se poticni si se ineca. Un oarecare Sropski, nobil de
neam, dar cam nebun, de mai multe ori striga in Leopol cu spaima, prevestind
pieirea polonilor. Fulgerul, cazand asupra taberei, ucise pe un nobil si cai.
Preotul, servind dinaintea regelui, scapa jos sfintele taine
Si cu toate aceste inspaimantatoare intamplari, depar te de a se lasa de pacate,
oastea petrecea in libertate cu muieri, si insisi sefii, nu numai noaptea, dar si chiar
la lumina zilei, se desfatau in baie si in betie, dezmierdandu-se in bratele femeilor.
Creslau Curozwanski, nobil de Roza, decan de Cracovia, si Padlowski de
Przytyk, castelanul Radomiei, au fost trimisi soli catre Stefan-voda, pentru ca sa
ceara libera trecere prin tara a oastei lesesti, cercand a-l insela ca expeditia lui
Albert ar fi menita in contra turcilor. Asemene misie au avut si Matei Lonzinski,
episcopul Camenitei.
Albert incepu razboiul asediind si bombardand Suceava, insa nu reusi a lua
orasul, ci pierdu multa oaste si timp in zadar. Oastea leseasca se retrase prin

Din Miazazi fierbinte in recea Miazanoapte,
Din Rasaritul mandru l-Apusul lucitor
El auzi prin visu-i mii, mii de mii de soapte
Crescand in zgomot falnic, gigantic, imnator,
Un uragan de glasuri ce clocotea prin lume,
Purtand, naltand ca fala un nume al sau nume!
Albert, craiul Lehiei, trufas, semet, usor,
Ademenit, se crede stapan pe viitor
S-arunca ochi de prada pe tarile vecine:
Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine?
El sta putin pe ganduri, apoi cu mare glas:
codrii Bucovinei, avand in mijloc pe regele bolnav si dus pe un leagan; insa
acolo moldovenii, ascunsi intre copaci, se izbira ca lupii asupra lesilor si le facura
multa stricaciune. Pierira atunci multi din neamul lui Toporski (unul din cele
mai vechi din Polonia), doi Tenczynski, Nicolai, palatinul Galitiei, si Gabriel de
Moravita etc.
Tot atunci un contingent de cruciati prusieni, urmand dupa armata regala,
fura atacati de hatmanul Boldur, risipiti, si cati scapara de moarte fura robiti.
Acea oaste regala, in care se aflau magnatii Podoliei, fu rau vatamata de oamenii
lui Stefan.
Matei Miechovski zice: O! Stefan, barbat triumfal si victorios, care biruisi pe
toti regii inveninati! O! om fericit, care te bucurasi de toate darurile cate natura
le da altora numai in parti, unii fiind intelepti cu viclenie, altii viteji ca sublima
virtute a dreptatii, altii iar norocosi contra dusmanilor, tu singur le avusi harazite
tie toate deodata: just, prevazator, viclean, biruitor asupra tuturor adversarilor!
Nu degeaba cata a fi numarat intre eroii secolului nostru! etc. (Arhiva istorica a
Romaniei).
Aceste fapte sunt relatate de Matei Miechovski in istoria lui Stefan-voda;
iar printul D. Cantemir, adeverind legenda poporala, zice: Stefan V., printul
Moldovei, batand oastea leseasca la Cotnar, unde creste vinul cel laudat, cu
totul o au stins; numai au prins vii, pre carii i-au pus in jug si i-au silit de
au arat in lung doua mile, in lat o mila de pamant, in care aratura tot prin lesii
aceia au semanat doua paduri ce si pana astazi se numesc, de poloni, Bucovina,
iar de moldoveni, Dumbrava rosie, sau paduri rosii, pentru ca s-au semanat si
sadit cu sange lesesc .

Moldova este pragul intaiului meu pas!
In tara acea mica, neincetat lovita
De dusmani fara numar si-n veci nebiruita,
In care toti barbatii sunt zmei ce s-au luptat
Cu leahul, cu maghiarul, cu turcul incruntat,
Si unde pe sub iarba campiile frumoase
Ascund troiene albe de-a dusmanilor oase,
Un domn viteaz, un Stefan, aduna de multi ani
O glorie ce-i demna de-ai lumii suverani.
Voi merge la Moldova, la Stefan drept voi merge,
Si luciul de pe frunte-i cu spada mea voi sterge,
Iar lumea ingrozita, privind spre rasarit,
Vedea-va-n loc de soare al meu chip stralucit!

A zis, si-n nerabdare-i pe langa el in graba
Aduna-a lui armata deprinsa la omor,
Urdie numeroasa de fiare ce se-ntreaba:
Spre care orizonturi salta-vom noi in zbor?
In care parte-i hoitul promis l-a noastre gheare
Sa-l rupem intr-o clipa, sa-l roadem, inghitim?
In care tari: teutone, romane sau maghiare
Vrea Albert, craiul nostru, pustiul sa-l latim?
Asa zicea cu fala a lui Albert ostime,
In cete adunata pe campul din Dombrova,
Cand, prin vazduh, deodata, o gura din multime
Rosti cu glas de taur salbatic: La Moldova!
Ura! striga lehimea, intocmai ca un tunet,
Si vai si munti si codri raspunsera-n rasunet
Ura! si-n dor de sange armata crunt aprinsa
Ca un suvoi de toamna pe drumuri se intinse,

Cu tunuri largi si grele, cu flinte lungi, cu spade
Ce viu luceau la solduri si-n teaca zanganeau,
Cu armasari zburdalnici ce vesel nechezeau,
Mergand toti, cai si oameni, sa calce si sa prade.
In fruntea lor magnatii mandri, batrani si tineri:
Toporski veteranul ce poarta barba alba
Inconjurat de neamuri: feciori, nepoti si gineri,
Formandu-i o viteaza si glorioasa salba.
Grodeck, zis Falca-Tare, ce-n gandul lui se jura
Atati romani sa darme cati are dinti in gura.
Zciusko neimpacatul, cu brate lungi si tari,
Care-n Bugeac ucis-a trei sute de tatari.
Biela cel nalt, subtire ca trestia de balta,
Ce-n lupte sangeroase ca dansa se mladie,
Cu sabia-i turceasca taind in carne vie,
Pe cand fugaru-i sprinten necheaza, musca, salta.
Gorow si Zablotowski, amici jurati pe moarte
Sa-mparta soarta buna, sa-nvinga rele soarte,
Si care in trei randuri scapat-au din robie,
Prin degetele mortii trecand cu vitejie.
Ei zbor pe doi cai gemeni, razand in hohot mare
Cu alti ca dansii tineri, baroni, comti palatini;
Glence din Pocutia, Zbalos Litfan ce are
Un card pletos de zimbri in codri de arini.
Gavril de Moravita, fratii Grotov, Huminski,
Mardela Veneticul, Tecelski si Pruhninski,

Iarmeric Mazovitul si Kozjatic Ucranul,
Ce creste cai salbatici si-i prinde cu arcanul.

Ei merg, batand din pinteni! Zburdalnica lor ceata
Straluce de departe in haine poleite:
Dulami cu flori de aur la piept impodobite
Si-ncinse cu paftale de piatra nestemata,
Ciapce purtand un vultur si pene la mijloc,
Incaltaminte rosii de piele de Maroc,
Si fraie tintuite, si argintate sele,
Si armorii cusute pe colturi de harsele.
Ei merg jucandu-si caii, si veseli intre ei
Vorbind de cai, de lupte, de-amor si de femei,
Tot ce-i mai scump in lume si da un farmec vietii
Pe timpul mult ferice si viu al tineretii.
Ei merg precum ar merge la simpla vanatoare,
Glumind in nepasare de moartea ce-au sa-nfrunte,
Urmati de steaguri multe, urmand in foc de soare
Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n frunte
Si astfel in Moldova ei dau cu toti navala!
Dar cand trecu hotarul, al regelui cal tare
Se poticni O buhna tipa in ziua mare,
Si moartea-si gasi coasa in acea zi fatala!
II
TARA IN PICIOARE
Ce vuiet lung de care, ce tropot surd de vite,
Ce freamat de suspinuri, de glasuri nadusite

S-aud in sanul noptii prin neagra-ntunecime
Si catre munti se-ndreapta l-a codrilor desime?
Din cand in cand sub nouri, trecand ca o sageata,
Clipeste o lumina si ca prin vis arata
Batrani cu fruntea goala plecata spre pamant,
Femei cu prunci in brate si pletele in vant,
Copile spaimantate manand turme de oi
Si flacauasi in fuga manand carduri de boi.
Pe jos, pe cai, in graba toti parasindu-si satul,
Fugand cu vaiet, lacrimi, caci i-a ajuns pacatul,
Se duc pribegi si palizi, in san de manastiri.
Dar unde sunt barbatii, voinicii, junii, tarii,
Sa-si apere parintii, nevestele si pruncii?
Cand sufla grea furtuna pe ramurile luncii
S-o zguduie, s-o darma, ah! unde sunt stejarii?
Stejarii sunt la locul lor, fata cu furtuna!
. . . . . . . . . . . . . . . .
Acum de zece zile si zece nopti totuna,
Din munti si pan la Nistru, pe culme si pe dealuri,
Lungi buciume rasuna, dand tainice semnaluri;
Si calarasi din fuga prin sate, prin orase
Crainesc: Sariti cu totii pe litfele trufase!
Viteazul Stefan-voda va cheama-n vitejie.
Cine-i misel sa fuga, cine-i roman sa vie!
Toti au raspuns: 'Traiasca Moldova! si s-au dus.
Pe loc tot omul verde ce poarta capul sus
Si-a sarutat odorii, si-a ascutit toporul,
Si-a prins din camp fugarul ce-i sprinten ca o ciuta,

Apoi, facandu-si cruce, zicand un: Doamne-ajuta! ,
Ca soimul de la cuibu-i voios si-a luat zborul.

Astfel din tara-ntreaga plec cete inmiite
Cu arce, barde, coase si ghioage tintuite,
Purtand caciuli de oaie, mintene-n flori cusute
Si barbe neatinse, al barbatiei semn.
Ei merg de-a drept prin codri, pe lungi carari pierdute
Calari pe sele goale, cu scarile de lemn,
Si trec in zbor prin arbori ca demoni de urgie,
Si umbra scanteiaza de-a ochilor manie.
Tot astfel si boierii, stapanii de mosii.
Inconjurati de gloate, din casele lor pleaca,
Privind cu multumire zburdalnicii lor fii
Cum stiu sa-si poarte caii si-n fuga sa se-ntreaca.
Sotii, surori si mame suspina-n urma lor;
Dar ei alerg ferice la campul de omor.
Coman de la Comana, un urias de munte
Ce intra prin barloage si prinde ursii vii,
Aduce dupa dansul multi vanatori de frunte,
Nascuti pe plaiuri nalte, traiti in vijelii.
Balaur de la Galu, Ciolpan din Pipirig
Rad si de frigul mortii cum rad de-al iernii frig;
Si multi cobor din munte ca lava din vulcan,
De soiul lui Balaur, de soiul lui Ciolpan.
Velcea, bastard lui Sarpe, ca sarpele pe apa
Aluneca prin dusmani si mult cumplit ii musca.
In lupta, cand i-e sete, cu sange se adapa,
Si drept potir el are o tevie de pusca.
El vine din Hartoape cu Purice-Movila

Si cu Roman-Pribeagul, ce nu mai stiu de mila.
Scheianul si Mircescul, vecini de pe Siret,
Invingatori de unguri, s-au prins cu juramant
Nici chiar sub bratul mortii sa nu dea indarat
Pan n-or intra cu leahul pe-al leahului pamant,
Si Zimbrul de la Scheie si Zimbrul din Mircesti
Se duc sa ia in coarne pe vulturii lesesti.
Batranul Matei Carja are-mprejurul lui
Cinci sute de naprasnici ce vin dinspre Vaslui,
Toti racoveni! Iar Carja, om intelept si harnic,
E-n floare cand se simte calare pe Sargan.
Glumet, ii place-a zice lui Negrea, viteaz darnic:
Am sa ma fac, nepoate, din Carja buzdugan!
Negrea, zambind, raspunde: Ai carja batranetii
La sfaturi, iar in lupta ai bratul tineretii .
Si, ajungand cu totii la Racova devale,
O cruce luminoasa le se-arata in cale.
Asa, cu mic, cu mare, aparatorii tarii,
Iesiti ca frunza-n codri la vantul primaverii,
Din vai adanci se urca, din piscuri se cobor,
Familia Negre este una din cele mai vechi din Moldova. Chiar pe la inceputul
secolului XIV, un Negre vornicul figureaza in istorie timp de ani, adica de la
pana la , intre cei boieri mari, consilieri ai lui Alexandru cel Bun.
La , paharnicul Negre a fost descapatanat in Vaslui din ordinul lui
Stefan cel Mare, fiindca a fost de parere a nu se razboi in contra lui Radu al Tarii
Muntenesti, ca unul ce era crestin si roman.
Un alt Neg re, Patrasco, ginere lui Petre-voda Schiopul, a urmat in exil pe socr ul
sau, a fost inscris in cartea de aur din Venetia si a murit la Barcelona etc., etc.
In hronicele si hrisoavele ramase de la strabuni, numele de Negre apare
ades ca proprietari de mosii Negresti, ca oameni insemnati pe timpul lor, si ades
ca victime ale urgiilor domnesti.

Trec rapile in salturi, trec raurile-not
S-alearga-n neodihna, voinicii, cat ce pot
La glasul tarii scumpe ce-i cheama-n ajutor.

Merg unii cu grabire spre codrii Bucovinei,
S-acolo se aduna la stramtele potici,
Pandind, ca vanatorii, miscarile jivinei,
Si tot rugand: Fa, Doamne, sa treaca pe aici!
Merg altii la Suceava sa faca pe Albert
A pierde oaste multa si mult timp in desert;
Iar altii la Cotnarul iubit si podgoriu,
Pe unde stau cu oastea Bogdan, domnescul fiu,
Tautu cu mintea coapta, Costea cu ochi semet,
Si Trotusan si Boldur, cu suflet indraznet,
Si unde Stefan-voda infipt-a steagul sau,
Strigand la cer: Ajuta-mi, o! sfinte Dumnezeu!
III
TABARA LESEASCA
Pe-o culme prelungita ard mii si mii de focuri
Ca stele semanate in numeroase locuri.
Se pare ca tot cerul cazut e pe pamant
Si c-au ramas in urma-i un haos, un mormant,
Atata intristare si-atata-ntunecime
Imprastie pe bolta a norilor desime.
Un zgomot lung se-nalta din culmea luminata,
Unindu-se in aer cu tunete ceresti.
E zgomotul orgiei! Iar zarea departata
Roseste-n foc de codri si sate romanesti.

Aici betii si danturi si chiote voioase,
In fund suspinuri, vaiet si plangeri dureroase!
Aici de pofte rele sunt ochii toti aprinsi,
Acolo curge sange, acolo-s ochii stinsi,
Caci astazi celebreaza lehimea-n sarbatoare
Victoria dorita a zilei viitoare!
Ostasii pretutindeni formati in dese grupe
Frig boi intregi, rup carnuri ca lupii flamanziti,
Desfunda largi antale, beau lacom fara cupe,
Se cearta, rad in hohot si urla ragusiti.
Ca dansii, caini de lagar la praznic luand parte,
Schelalaiesc salbatic, rod oasele deoparte,
In mijlocul orgiei turbate ce tot creste;
Iar printre caini si oameni pe iarba stau cazute
Femei, prada orgiei, cu mintile pierdute
Si insa vantul noptii prin lagar vajaieste,
S-un glas din umbra neagra la toti striga de-a randul.
Orbi! orbi! la masa mortii voi va mancati comandul!
Magnatii juni, sub corturi, pe perne de matase
Desarta cupe pline cu vin de la Cotnar,
Cantand cu fericire: De viata rea nu-mi pasa!
Iubita-mi e pe brate, in viata nu-i amar!
Si fiecare strange la pieptu-i cu-nfocare
O fiica de-a Podoliei, frumoasa si balaie,
Cu buze parguite la foc de sarutare,
Si ochi ce-noata-albastri in galesa vapaie.
Si fiecare simte ca mintea-i se desfrana,
Avand langa-a sa gura o gura voluptoasa,

Si-n brate-i o copila ce rade amoroasa,
S-un san rotund ce salta vioi sub a sa mana.
Ferice, mult ferice de dansii! fata rade,
Inima zboara, raiul in cale-i se deschide.

Si insa vantul noptii prin corturi vajaieste,
De tunete cumplite vazduhul clocoteste,
S-un glas pierdut in umbra tot striga ne-ncetat:
Orbi, orbi!! moartea v-asteapta c-un ultim sarutat!
Cortul regal e splendid! Duzini de candelabre
Re varsa-a lor lumina pe-o masa ce se-ntinde
Sub table incarcate de scule si merinde
Si sticle largi cu vinuri spaniole si calabre.
In mijloc sta-n iveala un cerb de patru ani,
Incins pe-a sale laturi cu siruri de fazani,
Si doua piramide de fructe mai alese,
In Asia-nflorita crescute si culese.
Albert in fruntea mesei luceste ca un soare,
Inconjurat de oaspeti in haine de splendoare.
La dreapta-i al sau frate mai june, Sigismund
Apare-ntr-o dulama de ros postav de Lund.
La stanga-al Camenitei episcop vechi, Lonzinski,
S-alaturea cu dansii se vad: Sbignew Tenczynski,
Cu Herbor Lucasievitz, Padlowski castelanul
Radomiei, si Creslau Roza, numit Decanul,
Si graf Ioan de Tiffen, magisterul Prusiei,
Care-au adus la lupta cinci sute de cruciati,
Si falnicii Toporski, vechi neaosi de-ai Lehiei,
Si alti de frunte nobili, din cei mai insemnati.

Toti gusta din merinde, desarta largi pahare
In sunetul metalic de vesele fanfare;
Si sangele prin vine se scurge mai fierbinte,
S-avantul creste-n suflet si nebunia-n minte
Cand regele ridica o cupa de vin plina
Si glasul sau puternic acest toast inchina:
Eu, Albert, domnul vostru, si al Lehiei rege,
Intrat-am in Moldova ca leu invingator!
Maini este ziua luptei Nimic nu s-a alege
De Stefan al Moldovei si de al sau popor.
Cum beau aceasta cupa, asa mandra Lehie
Sa-nghita aceasta tara! Asa sa fie!
Fie!
Vivat! Ura! traiasca Albert mult glorios!
Raspund mesenii aprig c-un racnet zgomotos,
Si lagarul rasuna in lunga departare
Dar iata ca la usa un om strain apare,
Cu pieptul gol, cu parul in vant, cu ochi focos;
El spre Albert tinteste privirea-i ratacita,
Face doi pasi si striga: Desarta-ti cupa jos,
Albert! de soarte rele ti-e cupa otravita .
Toti se reped c-un urlet si mana pe el pun.
Lasati-l, zice craiul; e Sropski cel nebun!
Si iar inalta cupa, razand de-o asa larma
Dar cupa langa buze-i in mana lui se sfarma,
S-un trasnet lung deodata in ceruri bubuieste
Si-n cortul plin de umbra furtuna navaleste,
Si masa se rastoarna, si cortul se urduca
Iar pe campii, sub fulgeri, alearga o naluca.

IV
TABARA ROMANA
O tanara padure de ulmi si de stejari
Ascunde-oastea romana prin junii sai tufari.
Misterul si tacerea in sanul ei domnesc,
Dar marginile sale sunt palid luminate
De f lacarile triste ce palpaie in sate
Si veselele focuri din lagarul lesesc.
Prin arbori si prin ramuri, din varfuri pan-in poale,
Din cand in cand luceste otel de sabii goale
Si ochi de lei, de vulturi, de leoparzi salbatici,
Ce ard sub valul noptii ca niste rosi jaratici,
Caci ei s-atint cu jale si se opresc cu ura
Din zarea-nflacarata pe lagarul vecin,
Si tot romanu-n suflet pe sufletu-i se jura
Cu-al dusmanilor sange sa stinga-al tarii chin.
Dor crunt de razbunare! greu, aspru juramant,
Ce sapa-n intuneric un larg, profund mormant!
Ici, colo, prin poiene, stau palcuri de osteni:
Arcasi de la Soroca, naprasnici orheieni,
Aprozi, copii din casa, curteni si lefecii,
Toti, oameni tari de vana si oteliti in foc,
Deprinsi a-si trai traiul in timpi de voinicii
S-a da mana cu moartea far-a misca din loc.
Ei poarta pe-a lor frunte, pe bratele lor groase
Si-n piepturi brazde multe, hieroglife sfinte
Cu palosul sapate, ce spun s-aduc aminte
De lupte uriase, de fapte glorioase!
Si-n viata-i fiecare si-au castigat un nume,
O falnica porecla, un titlu de stramos:

Mihul, Paun de codru, Balaur, Alimos,
Ursul si Pala-Dalba, Grozan si Sparge-Lume!
Eroi de vechi balade ce s-au pastrat in minti,
Trecand in mostenire la fii de la parinti.
Lungiti pe muschiul verde si domolind fugarii
Ce zburda pe-ntuneric si desfrunzesc tufarii,
Voinicii buni de lupta si bucurosi de gluma
Astfel graiesc:
Grozane! ce-o fi ziua de maini?
O fi la unii muma, o fi la altii ciuma,
Amara pentru litfe si dulce la romani.
Amin! sa deie Domnul!
'Va da, mai Pala-Dalba!
Si-o fi precum la Baia, n-o fi ca-n Valea-Alba,
Unde-am vazut pe Ursul gonit de sase turci.
Gonitu-m-au pe mine, dar i-am urcat in furci!
Va fi precum la Scheie, unde-ati vazut in sila
Maghiari schimbati in iepuri, s-un Purice-n Movila .
Va fi precum la Lipnet cu dumbravioara verde,
La Racova pe unde si azi turcul se pierde,
La Grumazesti, pe maluri, unde cazacul jura
Pe mine, chiar pe mine, m-a increstat la gura!
Te-a increstat paganul, dar cand el vru de viu
Inot sa treaca Nistrul, o pati rau, fartate,
Caci de pe mal in fuga tu i-ai sarit pe spate
Si l-ai trimis sub Nistru, sa-si cate un sicriu.
Bine-i facusi, Grozane! E scris in cele sfinte:
Numele Puricestilor a fost schimbat in Movilesti pe campul luptei de la Scheie,
lupta in care Hroiot, seful armiei unguresti, a fost descapatanat de Purice Aprodul
(vezi poemul lui C. Negruzzi Aprodul Purice).

Chiar apele sa fie vrajmasilor morminte!
Asa e tara noastra! e buna pentru vii,
Si pentru morti e buna.

De-aceea-n asta tara
Vecinii dau navala cu sutele de mii.
Urand viata la dansii, le place-aici sa piara!
Le place, dar, Paune, si noi le facem placul.
Ei cred ca-aici e raiul, s-aici gasesc pe dracul.
Si cum sa nu-l gaseasca urdiile nebune
Cand Stefan e-n picioare, cand versul lui ne spune:
Stefan, Stefan, domn cel mare
Seaman pe lume nu are
Decat numai mandrul soare!
Din Suceava cand el sare,
Pune pieptul la hotare
Ca un zid de aparare!
Bratul lui far-incetare
Bate ordele tatare,
Bate cetele maghiare,
Bate lesi din fuga mare,
Bate turci pe zmei calare
Si-i scuteste de-ngropare!
Lumea-ntreaga sta-n mirare!
Tara-i mica, tara-i tare
Si vrajmasul spor nu are!
Cantec vechi poporal.

Traiasca Stefan-voda! Multi dusmani vin la noi,
Dar cat vin de naprasnici, putini fug inapoi.
Pacatul lor ii mana, sarmanii, ca pe-o turma,
Si moartea le sta-n cale, si moartea le sta-n urma.
De-aceea la Moldova vezi floare langa floare.
E ingrasat pamantul cu sange.
Asa-i, fratioare;
Dar cresc bujorii mandri din sange de roman
Si palamida neagra din sange de pagan!
Sub cerul ce s-aprinde si-n clipa iar se stinge
Varsand pe a lor fete lumini fulgeratoare,
Asa graiesc barbatii ce somnul nu-i atinge
In asteptarea vie a zilei viitoare.
Si poalele padurii sunt palid luminate
De flacarile rosii ce palpaie in sate.
Si-n tabara vecina orgia cea nebuna
Ca marea departata vuieste sub furtuna;
Iar in frunzis romanii topoarele-si descanta
Si caii lor dezmiarda, si-n umbra vesel canta:
Sunt roman cu patru maini,
Si am leacuri de pagani:
De tatari am o sageata,
De turci pala mea cea lata,
De litfeni un buzdugan
Si de unguri un arcan!

V
STEFaN CEL MARE
In mijlocul padurii este-o poiana lunga
Si larga ce foieste de oameni ca un roi.
La capatu-i din dreapta ea prelungeste-o strunga
Prin care ostasimea curge ca un suvoi.
Ea intra in poiana si se aseaza-n randuri,
Privind la o coliba de ramuri de stejar
In care-o umbra mare de om plecat sub ganduri
Sta pe genunchi, se-nchina in fata c-un altar.
Deodata o lumina fantastic izbucneste
Din zece nalti mesteceni cu fruntea-nflacarata.
Coliba se deschide, umbra se scoala, creste
Si splendid maiestoasa la oaste se arata!
Un lung fior patrunde multimea-n admirare.
Toti zic: E Stefan! Stefan!
Dar! Stefan e cel Mare!
Iata-l carunt, dar inca barbat intre barbati,
Ca muntele Ceahlaul prin muntii din Carpati!
El intruneste-n sine o tripla maiestate:
Acea care o dau anii la constiinti curate,
Acea care rasfrange a tronului splendoare
S-acea intiparita de faima-nvingatoare.
Timpul i-a pus coroana de-argint, tara, de aur,
Si gloria mareata i-a pus cununi de laur.
Pe falnicii sai umeri, cu anii, sunt cladite
Nepieritoare sarcini de fapte stralucite,
Dar, ani si fapte, Stefan nu simte-a lor povara,
Caci dragostea mosiei, ca sfanta primavara,

In sanu-i infloreste si il intinereste
Pentru salvarea tarii, cand tara patimeste.
Erou plin de lumina, el e menit in lume
Pe secolul ce-l vede sa sape al sau nume
Si sa raspanda raze pe secoli viitori,
Precum un soare splendid ce sparge desii nori.
Fiinta de-o natura gigantica, divina,
El e de-acei la care istoria se-nchina,
De-acei care prin lume, sub pasii lor, cat merg
Las urme uriase ce-n veci nu se mai sterg,
A carora legenda departe mult se-ntinde
Si-nchipuirea lumii fantastic o aprinde.
Maret, in a sa umbra un timp intreg dispare,
Caci Dumnezeu pe frunte-i a scris: Tu vei fi mare!
In mijlocul poienei el se inainteaza,
Se urca pe movila si astfel cuvanteaza:
Romani din toata tara! Boieri, vechi capitani,
Si voi, feciori de oaste! Sunt patruzeci de ani,
Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stapana,
Mi-a pus pe cap coroana si buzduganu-n mana.
Prin cel Atotputernic ce apele incheaga
Pastrat-am pana astazi coroana mea intreaga
Si buzduganul teafar, desi pe multi dusmani
I-a doborat, lovindu-i, in patruzeci de ani!
Dusmani din fundul lumii, pagani, dusmani vecini,
Si, cine-ar putea crede! chiar dusmani frati, crestini!
Trufasi cu toti, salbatici, lacomi, vicleni si orbi,
Care-mprejurul tarii, precum un card de corbi,
Locul pe care Stefan a fost proclamat domn al Moldovei purta numele de
Dreptate.

Stau gata s-o sfasie dar n-a vrut Dumnezeu,
N-a vrut Moldova, tara viteaza, n-am vrut eu!

Pe Radu, Aron Petru si Tepelus hainul
I-am frant! Maniac tatarul si Matias Corvinul
I-am frant! Chiar pe sultanul Mehmet-Fatin l-am frant!
S-alti multi care pierit-au ca pulberea in vant.
Voi ii cunoasteti bine, vitejii mei osteni,
Voi, pardosi de la Lipnet, vultani din Razboieni,
Zimbri fiorosi din codrii Racovei, aprigi zmei
Din Soci, din Catlabuga, din Baia, de la Schei.
Aparatori ai crucii, voi ii cunoasteti bine,
Caci pentru-a lor risipa ati razboit cu mine
Prin sesuri, munti si codri, pe iarna, toamna, vara,
Facand din pieptul vostru un zid, hotar de tara,
Rosind cu-al vostru sange fierbinte, plin de viata,
Siretul, Prutul, Nistrul si Dunarea mareata;
Stand vecinic in picioare, in veci neodihniti,
De arma, sora voastra, in veci nedezlipiti,
Fara copii, sotie, o! dragii mei vultani,
Si-n lupta, tot in lupta, de patruzeci de ani!
S-acum cand armasarii Osmanului marit
Arunca largi nechezuri din mandrul Rasarit,
Cand Mohamed pe ceruri si-a azvarlit hangerul
Ce, ca o semiluna, cutreiera tot cerul;
Cand noi oprim cu pieptul furtuna paganeasca,
Ferind de-a sale valuri amvona crestineasca;
Acum, cand toti crestinii, regi, domnitori, popoare,
Ar fi, ca frati de cruce, sa-mparta-acelasi soare,

Priviti! Pe cerul negru se-ntinde-un ros de sange,
Din departare suf la un vant ce geme, plange
Si spune ca in zare ard sate si orase,
Ca fiare fara nume ucid copii in fase,
Ca tara e-n nevoie, ca mor romani sub chinuri,
Ca fete mor sub sila, ca pruncii mor in sanuri!
Si cine oare face aceasta fardelege?
Un domn vecin, prieten, un domn crestin, un rege!
Albert, craiul Lehiei!
Albert, de cap usor,
Facut-a un vis mare de rege-nvingator,
Dar n-are el, sarmanul, asa de larga mana,
Sa poata-n ea cuprinde o patrie romana!
Nici a ajuns Moldova de rasul miseliei
Ca s-o rapeasca-n gheare-i un vultur d-a Lehiei!
Cat va fi-n cer o cruce s-un Stefan pe pamant,
Nime nu va deschide Moldovei un mormant!
Cat vor calca dusmanii in tara de romani,
Ei robi vor fi in tara, dar vecinic nu stapani!
Decat Moldova-n lanturi, mai bine stearsa fie!
Decat o viata moarta, mai bine-o moarte vie!
Romani din toata tara, boieri, vechi capitani,
Voi toti ai mei tovarasi de patruzeci de ani!
Cand Albert ne meneste robie, rele soarte,
Raspundeti, ce se cade lui Albert?
Moarte, moarte!
Striga poiana; Moarte! padurea clocoteste,
S-un soare ros in ceruri deodata se iveste.

Fie! le zice Stefan, fie cum cereti voi
La arme! si pe moarte! caci Domnul e cu noi!

VI
ASALTUL
Gonise vantul noptii furtunile ceresti,
Lasand acuma randul furtunii omenesti,
Si soarele-n splendoare din neguri rasarise,
Parea ca vrea s-admire pe acel ce se falise
Ca lumea ingrozita, privind spre rasasrit,
Vedea-va-n loc de soare al sau chip stralucit!
El primbla ochi de aur pe tabara leseasca
Superba! imprejuru-i avand ca s-o-ntareasca
Un lung ocol de care legate strans cu lanturi,
Ocol armat cu tunuri si-nconjurat cu santuri.
Armata e-n picioare! Puternica armata,
Cu-a sale lungi scadroane in larg cuadrat formata,
Ocupa dupa santuri al taberei camp nalt,
Stand gata sa respinga romanii din asalt.
Mii, mii de lanci cu flamuri se vad falfaietoare,
Ca trestiile dese din balti cand sufla vantul.
In aer zbor nechezuri, comenzi rasunatoare,
Si caii-n neastampar framanta-n loc pamantul.
Iar Albert, mandrul rege, in mijloc pe-o naltime,
Priveste cu-ngamfare frumoasa lui ostime.
Calare pe-un cal sprinten din stepele ucrane,
El are langa dansul un grup stralucitor
De palatini, de hatmani sleiti pe caii lor,
Si steagul inainte-i cu semne suverane.

La dreapta, sub padure, romana oaste-apare
In palcuri si in cete pe camp oranduita,
Si fiecare ceata de lupta pregatita
C-un tun cu sapte tevii, purtat pe roti usoare.
Hotnogi numiti de Stefan comanda calarasii,
Aprozii, lefeciii, curtenii si arcasii.
Iar Stefan sta pe-o culme cu-o ceata ce nu-l lasa,
De-a tarii boierime si de copii din casa.
Sub dansul are domnul un zmeu, un moldovan,
In stanga lui pe Boldur, in dreapta pe Bogdan,
In mana-i buzduganul domnesc care-n razboaie,
Ca bratul care-l poarta, in veci nu se indoaie,
Si pe deasupra-i steagul, amenintand furtuna,
Cu bourul, cu steaua, cu soarele si luna.
Precum doi nori pe ceruri stau fata-ntunecosi
Si merg unul spre altul, dand fulgeri luminosi,
Armatele dusmane, crunt-amenintatoare,
Raspand din ochi, din arme luciri fulgeratoare.
Si litfii si romanii privesc in nerabdare
Unii la rege, altii la domn, si fiecare,
Dorind, pandind semnalul razboiului
Deodata
Stefan ridica steagul, dand semn l-a lui armata.
Ura! trei palcuri dese de cei mai buni arcasi,
Plecand, pe camp se-nsira in grupe de hartasi.
Voinicii merg in fuga spre lagar, indrazneti,
Din arcele lor nalte tragand mii de sageti
Ce vajaie-n desimea scadroanelor lesesti
Si prind rasad de moarte in piepturi omenesti.
Dar tunurile-ascunse in lagar, dupa care,
S-aprind, scotand pe gura mortala detunare,

Si multi dintre arcasii departe-naintati
Cad morti, scaldati in sange, de glonturi fulgerati.
Tovarasii lor grabnic atunci se intrunesc,
Dau semne de-ngrozire, la fuga se gatesc,
Cercand s-atraga lesii din tabara afara.
Dar leahul nu-i urmeaza, cercarea le-i zadara!
Vezi litfa! zice Boldur, sta-nchisa la ocol.
Nu vrea, nu indrazneste sa iasa-n camp, la gol.
Vom merge noi la dansii! romanul domn raspunde,
In tabari lantuite stim noi cum se patrunde.
Tu, Boldur, mare hatman, si tu, Coste-paharnic,
Precum se cade voua, imi place a fi darnic,
Facandu-va cu mine partasi la zi de fala.
In dusmanii Moldovei acu sa-ntrati navala
Cum intra leu-n turme si palosul in coaste!
Pe loc semetii Coste si Boldur, capi de oaste,
S-au dus, s-au pus in fruntea romanilor, strigand:
La foc, copii! si grabnic plecat-au alergand.

Vuieste aprig campul si armele rasuna,
Si tunurile crunte ca tunete detuna.
O grindina de glonturi fatala,-ucigatoare,
In cetele romane duc moarte-ngrozitoare;
Dar ele, ne-ngrozite, far-a-nceta de loc,
Pasesc tot inainte, sub viscolul de foc.
Multi le raman in urma, rupti, morti, cazuti pe branci!
Ei zbor s-ajung in numar la santurile-adanci.
Naval cu toti in lagar, naval! oastea racneste.
Din cer ne vede Domnul, si Stefan ne priveste!
Si toti s-arunca-n santuri, dau unii peste alti,
Cei mici, usori, in graba s-acata de cei nalti,
Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc,

Cu unghiile de maluri se prind, se opintesc,
Se urca prinsi de lanturi, de-a tunurilor buze,
Si printre mii de sabii si mii de archebuze
Ce-i taie si-i rastoarna in santuri, faramati,
Ei pun picioru-n lagar, puternicii barbati!
Zadarnic Ceremisii, dositi pe dupa care,
Indreapta groase tunuri, le-ncarca, le dau foc,
Romanii, de-ai lor dusmani de prinsi a-si bate joc,
Intr-insii dau izbire cu-o apriga turbare,
Ii pun sub coasa mortii, in tabara-i resping,
Si, grabnic, care, tunuri in santuri le imping,
Si fac podisuri late cu trupuri sangeroase
Ce mor in vaiet jalnic si-n chinuri dureroase.
Atunce craiul zice: O! frate Sigismund!
Zaresti tu moldovenii in lagar, colo,-n fund?
Dar! Sigismund raspunde; zaresc o biata turma.
Nici unul insa teafar nu-si va calca pe urma!
Nici unul viu, nici unul! zic lesii imprejur.
Si Herbor Lucasiewitz, viteaz cu parul sur,
Se duce sa avante armata cea craiasca
Si cu romanii aprigi in piept sa se loveasca.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Ca niste mari balauri cu lungi coarne-ascutite,
Scadroanele in zgomot de tropot sunator
Se misca, salta-n copce; apoi, luandu-si zbor,
Cu lancele plecate la fuga-s repezite.
Dar Costea si cu Boldur, tovarasi de izbanda,
Tinand in frau avantul romanilor semeti,
Le striga: Stati aice! toti dupa cai, la panda,
Sa trageti tinta-n litfe o ploaie de sageti!
Si cum veneau gramada scadroanele sonore,

Descaleca arcasii, gatesc arcele lor,
Trag, strunele vibreaza, sunand zbarnaitoare,
Mii de sageti trec iute sub soare ca un nor
Si intra prin scadroane cu-o aspra vajaiire,
Ducand cu ele groaza, durere si pieire.

Intregi siruri de oameni, din fuga sagetati,
Se pleaca morti pe coame, cad grabnic rasturnati.
Multi cai zac langa dansii si multi, atinsi la nari,
Fug, taraind cadavre cu un picior in scari.
Dar Herbor Lucasiewitz racneste: Inainte!
Si lungile scadroane-nainte merg gramada,
Pan ce topor cu lance si buzdugan cu spada
S-ating in zanganire sub soarele fierbinte.
Atunce mandrul soare ce spre apus plecase,
Oprit in a sa cale, vazu cu ochii rosi
Un furnicar de moarte ce aprig se-nclestase,
Un iad grozav de demoni salbatici, fiorosi,
Sarind, urland ca fiare, muscandu-se scrasnind,
Rupand, lovind orbeste, dand moarte si murind!
Romanii in scadroane intrau ca-ntr-o padure,
Cladind movili de lesuri sub zdravanul topor.
Si coasa neobosita, si harnica secure
Zburau abatand caii sub calaretii lor.
Iar ulii din Soroca, si zgriptorii din Vrancea
Cu lancea cangiuita in gloata patrundeau,
Si rasturnau cu cangea, si strapungeau cu lancea,
Si trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.
Dar si lehimea crunta facea partii grozave,
In cetele romane trecand ca prin troian.
Bravi, ne-mpacati, teribili, sub armele lor brave
Curgea o dara lunga de sange pamantean.

Deodata prin ostime o veste a trecut:
Herbor sub buzduganul lui Boldur a cazut!
Herbor e mort! Stau lesii patrunsi, incremeniti,
Scot soapte ingrozite, prin ranguri razletiti,
Pierd cumpatul, pierd capul, zvarl armele-n vazduh,
Dau dosul, si fug iute, goniti de-al spaimei duh.
Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte,
Suspina: 'O! Toporski, o! veteran carunte!
Priveste, fug miseii! fug toti, fug mic si mare!
De-acum in tine singur e singura-mi sperare!
VII
LUPTA
Toporski veteranul cu-o ceata mai aleasa
Lui Albert se inchina si pleaca la razboi.
Pe loc batranul Carja in cale-i vrand sa iasa,
De langa Stefan pleaca cu buni viteji de soi.
Ei vin calari in graba, aprinsi de razbunare,
S-apropie; iar Carja, zburand in fuga mare,
In fata lui Toporski s-opreste s-astfel zice:
Toporski! din doi unul e scris sa piara-aice!
Ori tu, ori eu; sus pala, si vin la lupta dreapta!
Carja! raspunde leahul, ai minte inteleapta,
Dar inima nebuna. Eu te cunosc pe tine,
Esti leu naprasnic, insa si tu ma stii pe mine,
Caci in mai multe randuri luptat-am inainte,
Pe cand aveam brat verde si inima fierbinte.
Nici tu, vechiul meu dusman, nu m-ai invins pe mine,
Nici eu n-am avut parte sa te inving pe tine.
Ce dar n-am putut face in focul tineretii,

Putea-vom face oare sub iarna batranetii?
O! Carja, barbe albe purtam acum noi doi,
Si lupta, draga lupta, nu mai e pentru noi.
Priveste! altii, tineri, stau imprejurul meu.
Demni adversari acelor de pe-mprejurul tau.
Al lor acum e randul, frate. Noi, veteranii,
Soimi invechiti, deoparte sa stam, privind soimanii.
Vin cole langa mine, si nu fii dusman mie,
Caci varsta intre oameni stinge-orice dusmanie!
Raspunde-atunce Carja: Toporski, ai dreptate,
Ades e rece pieptul, si inima tot bate!
Apoi, marindu-si pasul, el striga la ai sai:
La lupta, voi, soimanii, la lupta, fetii mei!
La lupta! striga insusi Toporski-n mare glas,
Si amandoi batranii deoparte s-au retras.

Pe loc ambele cete aprins electrizate
Scot palosele-n soare c-un freamat de otel.
Ochirile prin aer se-ntampina-ncruntate,
Caci fiecare-alege un dusman pentru el.
Plecand apoi cu totii, strang fraiele, dau pinteni,
In sprintene dezghinuri isi salta caii sprinteni,
Si zbor pe-aripa urii, cu-avantul de naluca,
Si intra ceata-n ceata si-n lupta se apuca.
Pamantul ropoteste sub tropot de copite,
Vazduhul straluceste de arme ascutite,
Iar palosele albe ciocninduse-n loviri
Dau foc, dau moarte crunta, dau aspre zanganiri.
In clipa cad sub ele, strapunsi, scaldati in sange,
Iarmeric Mazovitul, ce-n doua parti se frange,

Si Buhtea parcalabul, cu-o larga brazda-n piept,
Si tanarul Cozjatic, lipsit de bratul drept.
Grodeck, zis Falca-Tare, in crudul sau avant,
Precum un vier de codru, se-nainta prin gloata
Si sabia-mprejuru-i facea o larga roata
Ce se-nvartea la soare si suiera in vant.
Cadeau victime multe sub arma ce zbura!
Si Grodeck in turbare pe rand le numara,
Calcand tot inainte pe victimele sale.
Cand, iata, din multime apare drept in cale
Balaur de la Galu, ce poarta usurel
O ghioaga monstruoasa, cu dintii de otel.
Grodeck repede spada-i in pieptul lui Balaur!
Sangele curge! Pieptul greu muge ca un taur,
Dar ghioaga se abate! sub crunta-i lovitura
Zbor crierii lui Grodeck, si dintii toti din gura;
Iar leahul, clada moarta, greu cade pe pamant,
Ne-ndeplinind in viata grozavu-i juramant.
Coman, de la Comana, cu Velcea, sarpe iute,
Privesc din departare cum vine si cum salta
Un cal de soi ogarnic, deprins a vana ciute,
C-un voinicel subtire ca trestia de balta.
Cine sa fie oare cel capitan frumos?
E Biela, par de aur, cu mijloc mladios .
Vanat de soi e, frate?
E pui de palatin!
Atine-te dar, Velceo.
Comane, ma atin.
Si amandoi la panda se pun in a lui cale,
Coman cu brate goale, si Velcea cu o coasa.

Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i ple-
toasa;
Venea voiosul Biela pe campul cel de jale,
Si pala-i cand de-o parte, cand iar de alta parte,
Taind in carne vie, facea ochiuri desarte.
Deodata Velcea sare, sub cal se ghemuieste,
Si calu-mpuns la glezne din fuga poticneste,
Turtind sub el pe Velcea; iar mandru-i capitan
Il zvarle peste capu-i in pieptul lui Coman.
Bine venisi la mine! ii zise uriesul,
Si-n bratele-i de schija, razand, grozav il strange,
Cat pieptul ii zdrobeste si oasele ii frange,
Apoi intre cadavre, pe camp, arunca lesul
Gorow si Zablotowski combat delaolalta
Cu Stroe Vlad, hotnogul, si cu soltuzul Dalta.
Umar de umar, coasta de coasta, om si cal
Se strang, se prind cu ura in clestet infernal,
Voind a se absoarbe de pe a lumii fata
Cu partea lor de soare, cu partea lor de viata.
Si sangele din piepturi, din frunti mereu se scurge
Si pe sub cai de-a lungul el galgaie si curge.
Crancena lupta! Moartea deasupra se arata,
Face un semn, alege, si clestetul deodata
La semnu-i se desprinde, lasand pe camp sa cada
Gorow si Zablotowski, amici, a mortii prada!
Iar caii lor, ca dansii nedespartiti, cu dor,
Se duc nebuni prin lagar, chemand stapanii lor.
Glence din Pocutia sub Udrea se doboara.

Udrea e prins de Cziusko, dar singur se omoara,
Strigand in desperare: Ah! zece morti mai bine
Decat o viata lunga si zile cu rusine!
Corbaci reteaza capul baronului Huminski,
Ciolpan apuca-n brate-i pe junele Tenczynski
Si merge de-l depune lui Stefan la picioare,
Apoi se-ntoarce iute la noua vanatoare.
Zbalos pe-un cal de campuri, Negrea pe-un cal de munte
Se intalnesc cu ochii s-alearga sa se-nfrunte.
Izbindu-se-n multime cu-avant spaimantator,
Crunt se lovesc din fuga cu palosele lor.
Lovire fulgeranda si leahului fatala!
El cade jos! In mana-i se frange a sa pala,
Dar Negrea, viteaz darnic, ii zice: Frate Zbalos,
Pe-un om cazut nu-mi place sa cada al meu palos.
Te scoala, mergi in pace cu zile de la mine.
Ar fi pacat sa piara un bun viteaz ca tine!
A zis, calu-si intoarce si-n gloata se repede,
Lasand in urma-i leahul; iar Carja, care-l vede,
Ii striga de departe: Ani multi, Negreo, nepoate!
Bratul ce nu da moarte cand poate, multe poate!
Si glasuind, el vede a lui Toporski ceata,
Ciuntita, risipita si-n tabara-alungata,
Fugind cum fuge spaima lipsita de rusine
Si simte mandrul Carja o mare valfa-n sine.
Iar cainicul Toporski, cu fruntea obosita,
Sopteste varsand lacrimi: O! soarta mult cumplita!
Eu, tare-odinioara, vechi arbor al Lehiei,

Pierdut-am frunzi si ramuri sub vantul vijeliei!
Iata-ma-nvins! O! Carja, de-acum sunt robul tau!
Rob, tu! nu mi-ar ierta-o preasfantul Dumnezeu!
Cand un popor de oameni se-nchina tie, mie,
Un tu, s-un eu, Toporski, nu cade in robie!

Asa graieste Carja, batranul intelept,
Si, singur, merge vesel la Stefan, domnul drept,
Ce-i zice: Ani multi, Carja! tu fala mi-ai facut!
Ca tine fie-ti neamul viteaz si priceput!
Apoi catre ostimea pe langa el ramasa:
Acum e randul nostru, boieri, copii din casa!
Sa dam zorul din urma, cumplitul nostru zor,
Ce trece si rastoarna ca trasnet razbitor.
Dati vant armelor voastre! pe cai, si dupa mine!
Precum un card de vulturi din sferele senine
Cad iute ca un fulger pe-o prada ce zaresc,
Romanii, dusi de Stefan, in lagar se izbesc!
Nimic nu le rezista, nici tunuri, nici desime,
Nici sant, nici zid de care, nici deasa calarime,
Caci ei rastoarna-n treacat, si darma, sfarma-n clipa
Scadroane, tunuri, corturi, si pun tot in risipa.
Fug lesii, fug cruciatii si fuge insusi craiul!
Ii duce domnul Stefan cum vantul duce paiul;
Iar tabara leseasca un lung pustiu ramane
Sub apriga furtuna a cetelor romane!
Cand sufla vantul toamnei prin codrii vesteziti,

Copacii plini de frunze sunt astfel zguduiti,
Si crengile cazute, si frunzele uscate
Pe camp in departare sunt astfel semanate.
VIII
ARATUL
Armata glorioasa e franta, risipita,
Ca muntii de nisipuri in Africe pustii.
Intr-un vartej de spaima din urma-i fugarita
Prin vai, prin munti, prin codri, prin rapi si pe campii.
Iar craiu-n desperare, din dealul Catilinei,
Priveste printre lacrimi frumoasa lui armata,
Ieri f loarea vitejiei, azi, vai! prada rusinei,
Cum fuge ca un nour sub raze-mprastiata,
S-acum el se gaseste cu adevarul fata!
Slab, mic, fara trufie, vazandu-si inainte
Spectacolul pieirii ce-i da fiori prin minte,
Si-n urma-i alt spectacol ce sufletu-i ingheata.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Pe-un ses intins si galben, sub arsita de soare,
Cinci sute pluguri ara pamantul telinos,
Si domnul Stefan insusi, cu fruntea in sudoare,
Asista pe-un cal negru, sub un stejar frunzos.
Opt mii de lesi de oaste, legati, cu frau-n gura,
In loc de boi, la juguri se opintesc tragand;
Ei trag mereu, si fierul greu musca-n batatura,
Si unii gem, si altii cad pe genunchi plangand!
Dar biciul ii loveste si lancele-i impung
Se scoala-n branci si iarasi trag brazde pe pamant!
Multi dintre ei, sarmanii! in capat nu ajung

Si chiar in a lor brazde gasesc al lor mormant!

Romanii cu glas aprig indeamna ca sa-ntinda,
Strigand: Hais, ta, litfene; hais, ta, haram de plug!
Tu-mi pregatisei jugul, eu mi te-am pus in jug.
Hais, ta! Apoi din urma arunca-n brazde ghinda.
Iar Stefan la tovarasi le zice cu glas tare:
Asa scrie romanul a sale fapte mari,
Cu fieru-n brazda neagra! Romanul astazi are
Pamantul sau drept carte si pluguri carturari.
Aici pe unde astazi e numai camp, otava,
Umbri-se-vor urmasii sub Rosia Dumbrava!
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Trecut-au patru secoli din ziua cea fatala
Cand se-ngropa-n tarana a dusmanilor fala!
Si faptul cel istoric, sub forma legendara,
Din neam in neam romanii il povestesc in tara.
Priviti! langa-o dumbrava sta tabara de care.
Flacai voinici sed roata pe langa un foc mare,
Miranduse-ntre dansii cum vreascurile-n foc
Ca niste serpi se misca, sucindu-se in loc.
Stiti voi de ce stejarul, arzand, plange si geme?
(Intreaba-un roman ager pe care-a nins devreme.)
Cole,-n asta dumbrava, copacii uriesi
Sunt locuiti, se spune, cu suflete de lesi.
Pe timpul barbatiei au prins Stefan cel Mare
O oaste de navala s-au pus-o ca sa are;
Iar in pamantul negru cu sange-amestecat,
Spre lunga pomenirte el ghinda-au semanat!

. . . . . . . . . . . . . . . .
El zice, si dumbrava se pare ca roseste,
S-un aspru glas de vultur in noapte se trezeste.
El zice, focul arde, dumbrava luminand,
Prin crengile frunzoase trec umbre suspinand!