Lie, Lie,
Ciocarlie,
Zbori in soare
Cantatoar e
Si revina
Din lumina
Pe pamant
Cu dulce cant!
(Poporal)
I
De cand erau ca iarba anticii codri desi
Si mici ca musuroaie Carpatii uriesi,
Si vaile profunde, si latele valcele
Ca pe o apa lina usoare valurele;
De cand in lume lupii erau pastori de oi
Si ursii cu cimpoaie manau cirezi de boi;
De cand purta-n cosite Ileana Cosanzeana
O floare cantatoare, o floare nazdravana,
N-a fost copila-n viata mai dulce, mai aleasa
Decat frumoasa Lia, fecioara-mparateasa!
Nascuta-n faptul zilei cu fata-n rasarit,
Luceferii, vazand-o, mai viu au stralucit,
Ferice de-a atinge cu-o raza argintie,
Cu ultima lor raza asa minune vie.
Si astfel, de lumina cereasca dezmierdata,
Ea, rasarind ca floare, a inflorit ca fata;
S-acum e fala lumii, a mintii incantare,
Al inimilor farmec, a ochilor mirare.
Tot omul care-o vede, rapit, uimit simteste
Ca parca se renaste, ca inima lui creste,
Ca trece lin din iarna in dulce primavara,
Ca mii de pasari canta in sanu-i si pe-afara.
Ea are-o fata alba de flori de lacrimioare
Si ochi ceresti, albastri ca floarea de cicoare,
S-un par ce straluceste pe fruntea sa balaie
Cazand, fuior de aur, de-a lung pana-n calcaie,
Incat pe campul verde cand trece zambitoare
Se pare c-o urmeaza prin aer fulgi de soare.
Ea poarta haine scumpe, usoare, descantate,
Din fire de paianjen tesute si lucrate,
Prin care tainic salta luciri de forme albe,
Comori atragatoare ca visurile dalbe,
Precum acele slabe vapai tremuratoare
Prin frunze raspandite de luna ganditoare.
Aprinsii ochi ai noptii in juru-i scanteiaza,
Formand cununi de raze pe fruntea-i ce viseaza,
Si luneca pe sanu-i, rai alb de fericiri,
Voind ca sa patrunda prin itele subtiri.
Seninul dulce-al zilei, ravnind acea minune,
Din soarele-rasare si pan la soare-apune
Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotunda,
Voind sa-i faca-un templu in care s-o ascunda.
Si-i zice: Insusi cerul spre tine se inclina
Frumseta-i o coroana pe frunte de regina!
II
Si mers-a vestea-n lume, trecand din gura-n gura,
Ca Lia fura ochii, si mintile le fura;
Si dus-o-au pe aripi in locuri departate
Cocoarele-n triunghiuri prin aer insirate,
Si spus-a vantul ager, in veci neodihnit,
Ca nu-i copila alta mai dulce de iubit.
In graba alergat-au din toate-a lumii zari,
De peste munti, din funduri, de peste noua mari
Cei mai viteji si mandri feciori de imparati,
Vrajiti de-a fi pe viata de Lia fermecati.
Venit-au Rosul, craiul inaltelor lungi plaiuri,
Si Albul ce domneste pe douazeci de raiuri,
Si Penes-imparatul, arcas cu ochiul tintes,
Ce are-n tolba fulgeri si-n grajd pe calul Vintes;
Si altii, multi ca frunza, manati de-a lor iubire
Cu Lia dragalasa sa cate impetire.
Dar nici isi pleaca ochii la ei frumoasa fata,
Cum nu se uita crinul la iarba cea uscata,
Ci vecinic ea priveste cu drag la mandrul soare!
Si, tot privind lumina din fata-i arzatoare,
Cu lacrimi i se umplu albastrii ochi frumosi.
Ei plang! de ce plang insa luceferii duiosi?
De mult privit in soare, sau de o jale-ascunsa,
De-o gingasa dorinta, de-o taina nepatrunsa?
Ah! taina ei n-o stie nici zana ce-o iubeste,
N-o stie capataiul pe care odihneste,
Nici apa ce oglinda obrazu-i la trezie,
Nici cerul, nici pamantul! dar umbra sa o stie!
Ades copila, prada gandirii ce-o rapeste,
Se scalda in lumina, cu soarele graieste
Si zice: Tu, al lumii monarc stralucitor!
O! splendida comoara de viata si amor!
Tu, ochi deschis in ceruri sa vada-a mea iubire!
Tu, singura-mi dorinta, tu, dulcele meu mire!
Pleca-voi, ah! pleca-voi, luand urmele tale,
Sa te-ntalnesc ferice, sa te culeg in cale,
Sa fii al meu si numai al meu, o! mandre soare,
Sa nu mai plang de moarte cand tu saruti o floare,
Caci te urasc atunce cu dragoste si dor,
Si vad ca de-acea ura duioasa am sa mor!
Ea zice si se simte de raze inundata.
Iar umbra ei suspina in urma-i tupilata:
Ah! draga mea stapana! Fereasca Domnul sfantul
De-a-ti asculta indemnul, de-a-ti implini cuvantul,
Caci vai de-acel ce-apuca pe-a soarelui carare!
El intra-n cale lunga ce capat nu mai are
Si unde inceputul se leaga cu sfarsitul,
Si unde-si pierde mintea si pasii ratacitul.
Ah! Lia, te gandeste ca soarele-i cu dar
De viata si de moarte, ca-i dulce si amar!
El da junie lumii, iubire, fericire,
La plante, cuiburi, inimii el da insufletire,
Dar raza-i ce invie e raza si de foc
Ce arde crinul fraged si tristul siminoc,
Si raurile soarbe, si pasari sageteaza,
Si umbra o inghite cand soarele-i amiaza .
Ah! fie oricum fie! raspunde-n graba Lia.
Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria
De-oi sti ca-n a mea cale voi face totdeauna
Din sapte nopti o noapte, din sapte zile una,
M-oi duce mult departe c-un repede avant,
Departe, unde cerul se lasa pe pamant,
Pe unde muntii falnici apar ca nourele,
Pe unde stau de vorba la umbra flori cu stele.
M-oi duce, duce, duce, pan mi-oi gasi ursitul
S-oi sta gura la gura cu soarele iubitul,
Caci vreau sa-i privesc fata ca sa-mi alin durerea,
Sa vad curgand din buze-i cuvintele ca mierea!
Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine!
Dar fie! unde-i merge, si eu ma duc cu tine.
III
In revarsatul zilei, cand nasc a vietii soapte
Si lin se dezveleste seninul cer din noapte,
Pe cand lumina-i sura, plapanda, racoroasa
Si somnul isi destinde aripa somnoroasa,
Frumoasa Lia pleaca pe Graur, calu-i sarg,
Ce zice ca pamantul nu e destul de larg,
Si zboara fara satiu, luandu-si iute zborul,
Ca vantul si ca gandul, ca spaima si ca dorul.
El fuge pe sub soare, el fuge pe sub luna
Si piere intr-un fulger cum piere vestea buna;
Si trece pe sub nour, si trece pe sub stea
Clipis, cum se strecoara prin oameni vestea rea!
Se duce calul Graur spre codrii de stejari
In care greu se lupta balaurii cei mari
Cu pajuri nazdravane nascute-n ceea lume;
Prin locuri unde serpii brilianturi fac din spume
Si zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,
Ca-n ele sa ascunda frumoase-mparatese.
El trece prin poiene cu tufe aurite
In care se alunga soparle smaltuite
Si blande pasarele ce canta-n cuibul cald,
Avand rubine-n pliscuri si ochii de smarald.
Acolo vantul serii prin frunze-alene zboara,
Lovind incet de umbra aripa lui usoara,
Si iarba, chemand vantul din zori ca s-o dezmierde,
Se misca-n valurele precum o apa verde.
El trece peste rauri ce curg necontenit
Ca zilele senine a celui fericit.
Si apa-ndeamna fata pe maluri sa se culce,
In ea sa se oglinde, s-o faca apa dulce.
Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasa,
Ca omul cu grabire manat de dor de casa,
Si de trei ori trei zile si nopti de trei ori trei
Ea lasa somnul dulce sa piara-n urma ei.
Si astfel tot pe cale, cu ochii tinta-n soare,
Cu coamele-i lucioase in vant falfaitoare,
Ea pare si dispare, rapita de cal Graur,
Precum un vis ferice intr-un vartej de aur.
Dar dupa multa truda si mult amar de cale,
Odata cu amurgul ajunge intr-o vale,
O vale inverzita ce se uneste-n zare
Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.
Acolo calul Graur isi inceteaza zborul,
Nemaiavand pamanturi sa bata cu piciorul,
Iar Lia se coboara cu graba de pe cal
Si merge de se pune pe-al marii verde mal,
Privind cu dor la raiul din fundul de partat
Pe care se ridica al soarelui palat.
Pe unde-ti merge gandul, stapana mea iubita?
O-ntreaba glasul umbrei de cale obosita.
Ah! draga surioara! duioasa Lia zice,
Zaresti in departare cea insula ferice
Plutind sub cer albastru pe-a marii albastrime?
Vezi tu colo, in zare, colo, pe-o inaltime,
Acel palat de aur, cel cuib de straluciri,
Cu poarta de rubinuri si stalpii de safiri?
Acolo-mparateste frumos ursitul meu,
Acolo-mi zboara gandul, acolo eu ma vreu!
Dar cum sa fac, vai mie! ah! calul meu nu poate
Sa calce si pamantul, si marile sa-noate!
Stapana! zice Graur, ce nu pot eu pe lume
O poate al meu frate, nascut pe-a marii spume.
Cum zice, cum necheaza
Din marea cea profunda
O volvura se-nalta si iese-un cal in unda,
Cu ierburi si margeanuri avand coama-mpletita,
Si solzi de-argint pe spate, si palma sub copita.
Zarindu-l, Lia vesel de cale se gateste,
Dar cand e ca sa plece si cand se desparteste
De Graur, ea-l saruta, pe coada-l mai dezmiarda
Si-l cheama drag pe nume si plange c-o sa-l piarda.
Apoi se-ntoarce iute la mal, si iute sare
Pe noul cal ce-o poarta usor pe-a lui spinare.
Si umbra ei ramane pe mal instrainata,
Si Graur se afunda in zarea nourata.
IV
Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alina
Cantand o melodie simfonica, marina,
Ajunge Lia grabnic la insula dorita,
A carei iarba vie cu raze-i altoita.
Copila-n haine mandre de fiu imparatesc
S-afunda in lumina, dar chipu-i ingeresc,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas leganator,
O spun mai mult ca-i fata decat ca e fecior.
Ea intra in palatul acel de feerie
Cu inima-n bataie de dulce bucurie,
Dorind ca sa-ntalneasca, temand de-a intalni
Pe-acel care-a vrajit-o aicea de-a veni,
Si iata ca zareste a lui batrana mama,
Cu genele cazute pe ochi ca o naframa!
De cand nu era inca pamantul care este,
De cand tot ce e-n lume era numai poveste
Si raza de lumina si razele caldurii
Erau comori ascunse in haosul naturii,
A splendidului soare ferice nascatoare
Traieste-n luminoasa si magica splendoare,
Dar trista si orbita de vecinica-i lucire,
Acum ea nu mai poate pe soare sa-l admire,
Si-i este scris de soarta atunci numai sa vada
Cand fiul ei in cursa ar fi expus sa cada.
Sarmana-ncet aude sunand pasuri straine,
Tresare si intreaba: Ce om, ce fiara, cine
A indraznit sa vie aice, s-a patrunde
In locuri necalcate de pas de om; pe unde
Nici pasarea maiastra a trece nu-ndrazneste,
Nici doru-n ratacire pierdut nu se opreste?
Copila tremuranda s-apropie si zice:
Sunt om cu ganduri blande venit din lume-aice .
De esti fecior, replica batrana ingrijita,
Sa-ti fie calea floare si urma inflorita,
Si-n viata sa ai parte de soacra iubitoare
Si de nevasta dulce, frumoasa, zambitoare;
Iar daca esti tu fata, precum te-arata glasul,
Pe urma ta usoara intoarce-ti iute pasul
Si piei din aste locuri neatinse si curate,
Domnite de-al meu soare, copil fara pacate!
. . . . . . . . . . . . . . .
Copila spaimantata cu dorul ei se cearta.
Ar vrea, ar vrea sa fuga, dar inima n-o iarta;
Cand iata ca s-aude in lunga departare
De cai venind spre casa voioasa nechezare,
Si iata ca palatul se umple deodata
Cu zilnica lumina din lume adunata;
Caci soarele apune, lasand de-a lung pe ceruri
Clipirile de stele s-a umbrelor misteruri.
El vine si apare atat de luminos,
Ca-ntuneca vederea cu chipul sau frumos.
Bine-ai venit, copile, de mult instrainat!
Ii zice blanda mama c-un dulce sarutat.
Te bucura de oaspe venit de pe pamant,
Un oaspe bland la suflet si gingas la cuvant!
In juru-i mandrul soare se uita cu mirare
El vede si nu crede, ii pare ca ii pare
Si simte-un neastampar, in inima-i vergina
Sub galesa ochire a fetei ce suspina.
Apoi, luand de mana pe Lia tremuranda:
Oricine-ai fi, el zice, fiinta, tu, plapanda!
Durerea omeneasca in veci sa nu te-ajunga,
Si fie-ti scurt necazul si fericirea lunga!
Pe flori de primavara obrazu-ti sa se culce,
Si fie-ti dulce viata si moartea fie-ti dulce!
Copila il asculta pierduta in extaz,
Cu zambetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,
Si zice: Mandre soare! lasat-am scumpa tara
Si casa parinteasca in timp de primavara,
Cu dor sa vin la tine, de-aproape sa te-admir;
Si-n calea mea grait-am cu flori de trandafir,
Cu rauri si cu nouri, cu fluturi si cu stele;
Grait-am si cu vulturi, cu soimi, cu randunele,
Cu tot ce putea-n lume de tine sa-mi graiasca,
S-acum iti zic eu tie in limba omeneasca:
Minune mult iubita! Lumina de lumine!
Ah, inima ma poarta sa stau in veci cu tine!
Si soarele si Lia, pereche de iubire,
In ochi aprinsi de doruri ineaca-a lor privire,
Zambind unul la altul cu-nduiosire multa.
Iar mama ce nu-i vede, dar care ii asculta,
Graind cu mintea, zice: Sa fiu oare-nselata?
Acest strain sa fie oare fecior, sau fata?
El are glasul dulce, prea dulce, prea duios
De cand a dat cu ochii de fiul meu frumos!
Apoi, mai stand pe ganduri, adauga-n tristete:
Ah! unde mi-e vederea din dalba tinerete!
Amar de cine are pe ochi un negru nor
Cand inima presimte! E fata, sau fecior
La noapte voi asterne in patu-i albe flori;
De-a fi barbat, sub dansul pieri-vor pana-n zori,
Iar de-a fi fata, ele, de sanul ei lipite,
In faptul diminetii vor fi mai inf lorite.
Batrana-n neastampar se duce sovaind,
Condusa de-a ei carja prin umbra pipaind.
Atunci voiosul soare, simtind o noua viata,
O ia pe Lia-n brate si o saruta-n fata
Si-i zice cu-nfocare: Iubita mea mireasa,
In lumea pamanteana ai fost imparateasa;
De-acum tot impreuna gustand cerescul bine,
Eu lumina-voi cerul, si tu, draga, pe mine .
Copila varsa lacrimi; uimita ea simteste
Ca inima-i ferice in sanu-i se topeste
Ca ziua cea de vara cand razele se scurg
Topindu-se in umbra adanca din amurg.
Si astfel dragalasii de-a lor iubiri au parte
Iar cand le spune noaptea ca-i timp a se desparte,
Nici unul n-are gandul sa faca inceputul,
Sa rupa lantul dulce ce-i leaga cu sarutul!
V
A doua zi, pe timpul minunilor visate,
Cand faptul diminetii la usa noptii bate,
Batrana mama, treaza de grija ce-o domina,
Simteste ca e-n lume o stranie lumina.
Ea merge cu grabire la patul unde crede
C-a trebuit sa doarma strainul si ea vede
(Caci dragostea de mama o face-acum sa vada),
Ea vede-n asternutu-i flori vii ca de zapada.
Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscata!
Nici una vestezita! Strainul oaspe-i fata!
Apoi, in tulburarea-i de cruda presimtire,
Inalta ochii-n ceruri si vede cu-oterire
Ce vede?
Pe zenitul adanc, inflacarat,
Maretul soare plana! si caru-i inhamat
Cu noua cai de raze, ce-n spatiu l-au rapit,
Cutriera cerescul intins nemarginit.
Zbor caii lasand rauri de foc in urma lor
Si fraiele scapate de-a lung in aer zbor;
Iar soarele ferice, dand lumilor uitare,
Cu Lia leganata pe sanul lui apare,
Si lumile-nundate sub flacari arzatoare
Privesc cu ingrozire alt soare langa soare
Blestem! striga batrana, blestem pe capul tau,
Tu, care-mi rapesti viata, rapind pe fiul meu!
Si mama cade moarta!
Ea cade! dar urgia,
Dar cruntul blestem zboara, se suie pan la Lia,
S-a soarelui mireasa lovita, fulgerata,
Din ceruri cade-n mare lucind ca o sageata.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Ah! mare i-a fost visul si scurta fericirea!
Iubirea i-a dat moartea si moartea nemurirea!
Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie
De-o mica, dragalasa, duioasa ciocarlie
Ce vecinic catre soare se-nalta-n adorare,
Chemandu-l, primavara, cu dulcea ei cantare!
