Toate lucrurile astea, pe care nu le inteleg,
Vor face din mine un om speriat si stingher,
Iar prietenii, vazandu-ma pe terasa posomorat,
Ridica-vor din umeri.
Zilele, saptamanile, lunile, anii, secolii vor trece
Cu frunzele si florile si crengile uscate de prin padure.
Cu zapezile si troienele din fiecare iarna,
Cu toate crizele de astm,
impotriva vreunui suflet ce presimte sfarsitul
Clipei acestei norocoase vieti
savarsite-n tacere si anonimat. Si nici chiar tu nu stii sa-mi spui
Pecat cuvinte dulci care-mi dau un motiv de speranta, Cu toate ca ai si tu necazurile astea de care eu
ma tot plang, In veci de veci prin codrii veacului
spre uitarea timpului degeaba.
Vad anii in urma crescand,
pe masura ce inaintez si pe masura ce tusesc obosit, Si numai gestul de a privi pe fereastra, Atat de tipic pentru cei ca mine, Ma face din nou visator,
Au camioanele trecand pe autostrada din spate, pe cand Trenul suiera undeva mai la vale, pe malul apei. Iar ciripitul copiilor e-un cantec ce-mi sageata inima. Dar chiar si asa scriitor incerc sa duc o viata normala. Nu cascand si stingher prin trenuri si gari, Nu fante spiritual la simpozioane si colocvii. Verdele campului imi ia mintile Dupa o iarna de spitalizare-n perfuzii, Si cerul cu soarele, stelele si luna Sunt accesorii potrivite la starea mea de acum. Te rog sa nu fii trista, chiar daca Vor veni viziunile sumbre, in pragul diminetii. Cand amintirile nu mai au vreun oarecare efect. Ieri, pe cand incepuse sa ploua, Am iesit si am traversat repede parcul
fara umbrela si pelerina. Si am stat printre mesteceni, asa, numai Ca sa pot sa-mi amintesc dupa aceea Multa vreme de asta.
|