Poate nu am inteles eu prea bine
Ca-n simulacrul de credinta exista o farama de autentic
Pe care nu-i recomandabil sa-l ignoram,
Nu din prudenta sau dintr-un instinct mai complicat
De aparare, care ne defineste pana la urma in secret,
Ne daruieste unei confrerii ocrotitoare,
Sau unei iubiri ce prefera fiintele cele mai plapande,
Cat poate din cine stie ce elan de inconstienta,
Cat poate din dorinta, explicabila in fond, de a orbecai
Cu un bizar sentiment de siguranta
Ca numai asa vom gasi pmndisul putin mai inalt
Pe care numai viiturile il acopera.
Trebuie sa recunosc spasit ca-i mai usor
Sa vorbesc despre ceea ce simt uneori
Cand trec de ridicol, de penibil, in fine, de stupid,
Ca sa ma adancesc intr-o relativa grandoare
de prost gust, paguboasa oricum, Si poate cu adevarat nu am inteles eu prea bine Pentru ce fel de final apoteotic
de-accese febrile de tuse cu sange, Ma pregatesc chiar si atunci Cand mi-as dori cu ardoare sa nu mor,
Caci ar fi simplu si comun,
Ci sa ma fac si eu ca ploua,
Sa trec indiferent prin ganguri lugubre,
Prin saloane-mbacsite unde se sufera-n voie.
Tu ai fu vrut poate sa stii
in ce incurcaturi urate ne bagasem
De ce nu mai reuseam nici sa strigam, chiar si anemic,
dupa vreun ajutor. Ar fi fost si inutil, cum e acum, Pentru ca nimeni nu mai e in stare sa recunoasca
reperele. Nici nu stiu daca sa fiu amabil, Sa ma retrag sau chiar sa fiu brutal, poate, Nu stiu, e-o asteptare, o stare, un inconfort Pe care eu unul nu il mai pot suporta, Simtind cum vine-ncet prin aer si prin arbori Un fel de primavara, ceva placut, mortal, izbavitor.
|