Fiinta nalta, lunga vedere,
Izvor puternic de mangaiere,
Pavaza sfanta astui pamant!
Da ascultare, nu-ti fie sila,
Unui glas jalnic, ce cere mila,
Ce a se plange are cuvant.
Nu se cuvine a se rapune
In vant ca fumul o rugaciune
Cu plans facuta langa altar,
Unde nadejde are oricine
Sa dobandeasca cerand vrun bine
Sau lui sa-ncete vrun ce amar,
Unde tot omul, cand iti vorbeste
Vorbe in taina, smerit priveste
A ta fiinta de fata stand;
Unde tu insuti simti datorie,
S-arati oricarui spre bucurie,
Ca vrei fierbinte s-ajuti oricand!
A ta putere nemarginita
In veci urmeaza a fi pornita
Spre usurinta si spre folos;
Nici sa nu lase p-a ta zidire
Trista sa zaca in asuprire,
Sa nu te simta de reazam jos!
Nu cer prisoase sau nalucire;
Voiesc dreptate, cer mantuire
Patriii mele, jalnic pamant
Vai! ale carii necazuri multe
Ce suflet poate sa le asculte
Si sa nu planga dand crezamant!
La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plange insuti se teme,
Privind ca este tuturor joc,
Unde dreptatea catare n-are
Nici asupritul face strigare,
Caci el in vina cade pe loc.
Destule veacuri, de cand o soarta
Nemilostiva, mereu ne poarta
Spre osandire, cum e mai rau!
Destule veacuri, de cand suspina,
Mahnirii jertfa, fara lumina,
Incat nu vede nici cerul tau!
Vantul ii sufla tot neplacere,
Norii ii ploua nemingiiere,
De flori nu gusta placut miros,
A primaverii dulce ivire
Pentru ea n-are inveselire,
Ei nu ravarsa nimic frumos.
Din ale tale bunatati, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai ravna unui parinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca sa-i aduca dulce noroc.
Nu cumva, Soare, ca merit n-are
Sa ne numeasca natie mare,
Sa guste dreptul cuviincios,
Cand in tot chipul spre fala poate,
Nepretuite daruri s-arate
Cu care lumii sa dea folos?
Cu dreptul este, nalta fiinta
A fi in asta grea neputinta,
Acum s-ajunga asa de prost
Fiica acelor ce, cat se poate
Cu stralucire urmand in toate,
Stapanitorii lumii au fost?
Cu ce dreptate prada sa fie,
Sa tot incerce sfanta urgie,
Cand impotriva-ti ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calca
Dreptul asupra-i, cand rau sa faca
Ea lor vrodata n-a cugetat?
De e gresit tie, Parinte,
Milostivire in sfarsit simte,
Te rog, inceata-i biciul de foc;
Iar daca soarta de rautate
O asupreste, pe nedreptate,
Fara de vina a fi de loc.
Cum poti sa suferi cu multumire,
Nevinovate in asuprire
Sa aridice glas in zadar,
Cand impotriva vointii tale
Nimic nu poate ca sa te-nsale,
Nici sa urmeze un pas macar?
A ta vedere zareste toate,
Mana ta iarasi indata poate
Sa zaticneasca raul din drum
Si cu adanca intelepciune
Sa-mprastieze lumii tot bune,
Spre mangaiere a fi oricum.
Deci cu dreptate, nalta Putere,
Da ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaste-i dreptul uitat de tine
Si de aceea calcat d-oricine,
Ce i se cade, da-i cu prisos.
Apleaca mana de o ardica
Si-ndata fa-o mare din mica,
Sa lase nume nemuritor.
Si-n norii cinstii mult sa se-nalte,
Pe calea vietii in veci sa calce,
De stralucire avand izvor.
Trimite-i inca placuta raza
Negura trista sa nu mai vaza,
Arata-i cerul tot cu senin!
Si patriotul sa aiba fala
A-si pune vita nationala
La intrebarea unui strein.
Cate acuma sufere rele,
Ca vantul praful, in laturi da-le,
Sa nu mai vaza nici urma lor
Si nestiuta sa nu mai zaca,
Ci impotriva zgomot sa faca
In toata lumea rasunator.
Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinta
In veci inchine recunostinta,
Sa glasuiasca numele tau,
Urmand intocmai vointii tale,
Cerand si ravna inimii sale
A-i fi spre paza la orice rau.
Dar ce sa fie acea lumina,
Ce sus se vede de focuri plina,
Si dimpreuna un zgomot lin?
Nu crez sa fie semn de furtuna,
Cand de loc vantul nori nu aduna,
Cand peste toate privesc senin.
Nu cumva, Soare, veste sa fie
Patriei mele spre bucurie,
Ca rugaciunea ce a facut,
De catre sfantul se-mbratisaza,
Si ca prin focuri incredinteaza
A ei lucrare nu dupe mult?
Adevar este acea lumina,
Vesteste soarta de raze plina,
Ce se gateste astui pamant;
Ce din porunca supusa vine,
Patriei mele in veci sa-nchine
A ei credinta cu juramant.
|