Prin ierburile toamnei taiem carari
subtiri spuziti de vascul serii ca de-un varsat
ceresc pulseaza sange nou in presimtiri paianjenii
de roua vegheaza pe tingiri sub abur harismatic
si fum de lemn domnesc,
Din crugul moale-al verii strabat inca lumini
prin panzele de-arama a mierii strecurate
cocosul vrajbei canta in vecini
si tipatul se-aude desferecand rugini
din clopotul vietii batand de jumatate.
Mai trece o soparla de-un duh din alte vremi impinsa,
si reteaza abrupt vapaia sortii de-ar fi sub frigul stelei, iubito,
sa ma chemi n-as zabovi, caci nu e, din toate, sa te temi,
decat de semnul negru crestat in stalpul portii.
|