| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Primavara de Virgil Gheorghiu E primavara iarasi si pasarile cinta Ascunse printre frunza ciresilor albiti, Un cintec de-amintire, iubirea noastra sfinta Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Adevarul
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
| Bucuresti, 31 august 1952. | |||
|
|
|||
| Pilcuri-pilcuri, catehumenii paraseau lacasul, impestritati tineri cu batrini, barbati cu femei, umplind subporlicele. Dar niciodata nu erau alungati si parasiti ca niste vinovati. De data asta ii primi insusi presbiterul loan, departe vazatorul, Apostolul drag Mintuitorului, sa le tilcuiasca Evanghelia zilei. Acum le marturisea, cu fringere si mare cainta, ratacirea si risipa ucenicilor in vremea prinderii si judecarii Domnului. Le zugravi sala pretoriului, mai intinsa decit curtea templului lui lehova, seinteietoare de luminile mozaicurilor si impodobita cu statuile dumnezeiestilor August si Tiberiu; scaunul de judecata, numai aur si purpura, la care se urca pe cinci trepte, intruchipind in splendoarea lui pe insusi Cezarul; maretia cirmuitorului Pilat, inaintea caruia fusese tirit invatatorul. Gloata de turbati cu spume de ocari la gura, care insotise de la Caiafa pina la tribunalul roman pe Isus, gata sa-I sfisie, ramasese afara, ca sa nu se spurce, caci era Pastele. Prin usile date in laturi se vedea valmasagul multimii privegheata de sutasi Ucenicii se imprastiasera. Numai citiva din ei, impreuna cu cele doua Marii, se strecurasera inauntru, fricosi si bicisnici, dositi pe dupa stilpii uriasi de marmura, gata sa se lapede sau sa o ia la fuga. Isus sta in fata puterii ca un drept; nu arata nici frica, nici semetie, ci obisnuita lui vointa de mila si bunatate. Pilat, ros de alte griji, privea cu dezgust tot ce se intimpla, departe, sub picioarele sale. impricinat si piritori pentru el erau tot una si se gatea sa scape cit mai repede de ei, ca de tot acest popor barbar. Dar o perdea din fund se dete la o parte si un slujitor venit din camarile tainice ale pretoriului se furisa pina la procurator cu o scrisoare. Pilat privi uimit pecetea, o cinsti dueind-o la gura. Era a sotiei lui, Ilustra Claudia, fiica viteaza a imparatului. Sosita, abia de citeva zile. in Ierusalim, ea inca nu primise in camarile ei pe Pilat, care o astepta de sase ani. Chiar din clipa casatoriei lor, cezarul Tiberiu ii despartise. Pe ea o luase la palat. Pe el il surghiunise cirmuitor peste un popor circiobar si indaratnic. in toata aceasta vreme, pina la el nu venise decit faima vietii infame, numai vitii si stricaciune, pe care Claudia o ducea la curte. Acum stapinul crud si singeros pina la nebunie i-o trimitea incarcata de onoruri si daruri, dupa ce o pingarise Cu ce ginduri? Toate acestea se stiau la Ierusalim in amanuntime si Pilat suferea cumplit. Era femeia lui si totusi abia se lasase zarita cind o intimpinase la intrarea in cetate. Claudia nici nu-l privise. Coborita din lectica, se facuse nevazuta si se inchisese in palatul ei. De atunci ura, ciuda amara il macinau. Desfacu tabletele si citi, pe nerasuflate. Scrisoarea era pentru el, dar nu-l privea. Se posomori. Claudia intervenea in favoarea nelegiuitului ce-i fusese adus in catuse ca turburator al tarii si razvratit impotriva cezarului. De unde il cunostea? Ea ii scria de altfel ciudat si scurt ca patimise mult pentru omul acela in vis, il socotea drept si nevinovat si-l indemna sa nu-i faca nici un rau. Pilat ridica ochii de pe tidula si-i intoarse cu interes catre omul haituit. Abia acum il vazu: un barbat tinar, subtirel, linistit, cuviincios imbracat in largul vestmint preotesc, cu miini mici si albe, cu picioarele in sandale. De unde scosesera carturarii si fariseii pe groaznicul tilhar galilean, razvratitorul care-i punea dregatoria si pacea romana in primejdie? Si pricepu: impricinatul era tot unul din tagma arhiereilor, insa potrivnic, un rabin rival, pe care voiau sa-I piada si gasisera ca cel mai bun mijloc era el. Pilat, calaul turburatorilor. inclinat sa-l scape, nepasarea i se schimba in bunavointa. Porunci indata sa i se dezlege miinile. inainte de a se da hotarirea, invinuitul avea dreptul sa fie ascultat ca un om liber. Si presbiterul Ioan, insufletit de amintiri, istorisi celor chemati toata vorbirea dintre Pilat si Mintuitor, asa cum este insemnata in Evanghelii cu intrebarile unuia si raspunsurile limpezi si tacerile si mai limpezi ale Celuilalt. - Este adevarat ca tu esti rege? il intrebase cu zimbet ironic caimacanul imparatului. Isus ii raspunse cu subtire indrazneala si inteles: - Daca tu zici si crezi de la tine aceasta, nu fiindca o spun vrajmasii - si arata prin usile deschise pe arhiereii care atitau multimile - atunci fericita este mintea ta, care ti-a descoperit-o, caci cu adevarat sunt rege. Dar — si zimbi la rindul sau — precum vezi, imparatia mea nu e din lumea aceasta. Altfel, slujitorii mei s-ar fi luptat pentru mine sa nu fiu dat prins in miinile tale si ale Iudeilor Dar aici cine poate sa-mi auda glasul? Caci numai cine purcede din ADEVAR asculta glasul meu! La cuvintul ADEVAR rostit de Mintuitorul, Pilat isi infipse coatele in bratele jiltului, plecin-du-se repede cu tot trunchiul inainte si atintindu-l - in ce limba se petrecea vorbirea? ii taie povestirea un tinar. Apostolul, intrerupt, ramase o clipa uluit. Nu se gindise niciodata Nu stia sau poate uitase Stete sa-si adune gindurile si sa alcatuie in minte scena. Se cazni s auda cuvintele Mintui-torului si vorbele procuratorului - Era intre ei un talmaci da, un talmaci, rosti el cu privirile si auzul se intoarse inauntru, asupra amintirilor Dar, adause repede, dar chiar de la inceput mijlocitorul, desi stia bine ara-meana, nu deslusea intelesul cuvintelor lui Isus si sovaia, nu izbutea sa le traduca Atunci, El invinuitul. El piritul incepu sa vorbeasca de-a dreptul cu Pilat. Da, iata -, si Apostolul se inflacara: il vad si il aud. Si rapit de puterea amintirilor, batrinul se opri, rasuflind adinc, ca dupa o opintire. - Ce limba vorbea Domnul nostru? intrebara toti. - Ce limba? si presbiterul, fara sa se mai gindeasca, spuse: limba lui obisnuita, in care ne vorbea si noua despre venirea lui pe norii cerului - Arameana dar? se mira tinarul. O intelegea Pilat? Batrinul tresari, incurcat. -Arameana? Nu! Nu! - Atunci? Si toti il privira infiorati. - Nu stiu - Poate greaca, il ajuta unul. - Sau latina, sari altul. Apostolul tacea si intirzia, ascultind ecourile din el - Le stia Mintuitorul? il intrebara multi. - Bineinteles ca le stia. in Galilea neamurilor se vorbeau aceste graiuri si inca altele pe deasupra. Dar, si Apostolul apasa hotarit, nu era nici greaca, nici latina. Fiul lui Dumnezeu vorbea limba firii lui, deasupra elinei si romanei Limba pe care o intelegeau copacii, o ascultau pietrele, rascolea oamenii, i se supuneau demonii incit noi n-am avut nevoie sa stim in ce limba ne graieste. Chiar daca de cele mai multe ori nu intelegeam, ca si gloatele, spusa lui, trebuind sa ne-o talmaceasca noua, aparte: totusi, i-o pricepeam dintr-o data, cu inima, si ne era de-ajuns De data asta, insa, se schimbase. Cuvintul lui trecea dincolo de intelegerea noastra si a lui Pilat, care se rasucea in scaun nemultumit, dezamagit. Ca si noi cei din dosul stilpilor. Isus era mai prejos de asteptarile noastre si ale procuratorului: il priveam si nu-l mai cunosteam. Ne descuraja si pe noi ca si pe Pilat. Si nu mai puteam de necaz. Dupa noi, El trebuia, cu raspunsurile lui, sa faca praf si puzderii toata mincinoasa ratiune a lui Pilat si a legilor lumii acesteia. Ca sa-l ajute, stapinitorul ii puse, in greceste, intrebarea despre care tocmai vream sa va istorisesc cind m-a oprit tinarul frate, intrebare la care invatatorul ramase tacut, nemiscat, cu ochii la cer. Pilat crezu ca Isus n-a priceput si porunci talmaciului sa i-o repete in ebraica si arameana Apoi se atinti lacom asupra omului, asupra gurii din care trebuia sa tisneasca dezlegarea celei mai mari taine care ne chinuia pe toti. - Ce anume intreba Pilat? si toti asteptasera frcmatind. - „Ce este adevarul?" - rosti grav Apostolul. Eu stiam greceste. De cum am auzit intrebarea dregatorului, am scos capul de dupa coloana si cu gura cascata asteptam sa sorb ca pe o licoare nemuritoare raspunsul invatatorul, ca si cum ma ghicise, intoarse privirile mihnite spre mine, cu dojana, apoi iar spre Pilat, si se incapatina sa taca, sa taca pina la sfirsit, cind cirmuitorul, iesit din fire, il dete pe mina calailor. - Vai! De ce a tacut?! - Cum s-a indurat? - De ce n-a vorbit? Se jeluira intr-un glas ascultatorii lui Ioan. - Tot asa ne vaitam si noi, nemingiiati, clatina din cap Apostolul. De ce n-a vorbit?! Ne cainam zile si saptamini unul altuia, incuiati in casa. De ce n-a coborit fulgerul adevarului, cu raspunsul sau, pe pamint?! si ne plingeam si pe noi si pe El. - Cu buna dreptate, il aprobara catehumenii. - Fara nici o dreptate si batrinul se rosi Eram niste pacatosi si nu stiam ce vorbim Dar sa vedeti, urma el intimplarea nu-mi iesea cu nici un chip din minte si dupa neasemanata bucurie a invierii ma gindeam necontenit cum sa-L intreb. imi luai de citeva ori curajul, dar nu putui. Odata, ne-a prins pe neasteptate, intrind la noi, prin usile zavorite. Altadata, m-a impiedicat nesabuita cercetare la care L-a supus necredinciosul Toma, de care m-am rusinat pina a-mi pierde indrazneala sa-L pipai si eu cu intrebarile mele. Cind si cind se arata numai si pierea numaidecit. - Si-a ramas pe totdeauna nelamurirea cazuta ca o piatra de moara in sufletul tau? il mustra oarecum o tinara inzvapaiata. Eu nu L-as fi lasat. L-as fi hartuit far'de ragaz pina tisnea din El fulgerul raspunsului, chiar de m-ar fi orbit, urma ea. Ce n-as fi facut, gindeste-te, ca sa stiu: ce este ADEVARUL? - Da, da, o linisti Apostolul. Ceea ce n-am intirziat sa fac si eu, cind in sfirsit am prins prilejul. Ascultati! Eram din nou fugari din Galilea. Ajunsesem iar niste pescari nevolnici Pescuiam noaptea, ca si furii, in Marea Tiberiadei, caci ziua ne temeam de spionii arhiereilor si nu prindeam nimic. Flaminzeam si lincezeam, noi credeam ca numai din lipsa hranei si nu ne gindeam decit la peste intr-un rasarit de zori, tocmai ne gateam sa ne pitim istoviti in barca, ca sa nu ne prinda lumina, cind pe tarm se ivi un om, un necunoscut in care parca totusi se ascundea ceva stiut. Dar cum eram sleiti, l-am privit fara sa-l luam in seama - Hei, striga el intr-un tirziu, parca sa-si bata joc de cazna noastra zadarnica. Hei, aveti ceva de mincare? - Nu! am raspuns noi, cu asprime, acestui alt flamind. Nu, n-avem nimic! Dar el despre alta hrana vorbea si noi nu pricepeam, grabiti sa stringem navoadele. - N-aveti? si necunoscutul intinse bratul, aratind prin cenusiul diminetii. Atunci zvirliti mreaja in latura stinga a luntrii si trageti Fara sa vrem, tara sa stim, facuram cum ne-a poruncit. Si, intr-o clipa, iata, scoaseram navodul incarcat, gata sa se rupa. Abia atunci mi-a trecut, mie intii, traznetul intelegerii prin minte. E Domnul Domnul nostru, am strigat ca un nebun. Petru a sarit gol in apa si s-a repezit la picioarele lui. Apoi noi, toti ceilalti am alergat asa goi si uzi, numai cu niste pestelci dinainte si l-am inconjurat, strigind, chefuind, scincind de bucurie, ca niste ciini rataciti care si-au gasit stapinul. - Numai pescuitul minunat v-a destainuit ca era El, incolo nimic? se uimi un tinar - Nimic, ofta Apostolul incolo nimic. Eram toti opaciti, orbi ca Paul inainte de Damasc caci si acum o unda de indoiala ne ingheta bucuria. Stiam ca este El, si totusi nu indrazneam sa credem. Era EI si in acelasi timp altul Si nimeni nu cuteza sa-L intrebe: cine esti Tu? Numai dupa ce a frint piinea si a binecuvintat pestele, ne-am dumirit. EI a chemat pe Petru, cu care a vorbit indelung, lasindu-i pastoria turmei Sale. Pe urma mi-a facut semn tainic, sa ma iau dupa El si s-a departat. L-am ajuns si cazind in genunchi, ridicai ochii si-L ispitii, asa cum ma jurasem. -Doamne, pentru ce n-ai raspuns atunci, noaptea, lui Pilat, ce este ADEVARUL? Spune-ne macar acum, inainte de a ne parasi, sa nu murim insetati de dorul lui. Umple-ne golul sufletului cu adevar, cum se umplu cocoasele camilelor cu apa, ca sa putem strabate pustia vietii Si, implorindu-L, il apucasem si-L tineam de vestmint Dar bagai de seama ca stringeam in mina vint. Domnul, mihnit peste masura, ma privi, cu durere, pe urma imi zimbi si se facu nevazut De atunci nu ni s-a mai aratat. - Cum se poate? izbucnira toti. Cum se poate? intelegeam sa nu-l lumineze pe Pilat, paginul Dar pe line? Pe voi? Mai bine v-ar fi lasat sa muriti de foame acolo, pe malul Tiberiadei, tara piine si tara peste, decit sa-si inchida pe totdeauna gura peste taina ADEVARULUI -, si cate-humenii valureau turbati. - Nu va grabiti, ii potoli Ioan. Caci tot noi eram de vina. Cea mai grea vina! Curind am priceput si tacerea, si durerea Mintuitorului. - Cum asta? si incremenira toti asteptind - Dupa ce limbile de foc ale Mintuitorului ne-au ars obloanele, pina atunci pecetluite, ale intelegerii, ne-am dumirit: cum adica era sa mai raspunda noua si lui Pilat, ce este adevarul, cind insusi El, Adevarul, coborit fiintial, se afla si sta acolo, se propunea intreg vazului, auzului, pipaitului nostru al tuturor. Iar noi il cautam in alta parte, ca in oglinda si ghicitori. El, Adevarul etern, ne graia cu gura, ne privea cu ochi, ne ducea de mina: noi nu-L vedeam, nu-L auzeam. Si ceream, ca niste prosti, citeva boabe de vorbe cind El ne graia din toata intregimea Sa. Si, spunind astea, batrinul isi pleca fata in palme si plinse. Si impreuna cu el toata ceata, zguduita de adinca si neasteptata simplitate a descoperirii. - Dar, il mingiie omul, nu puteati fi vinovati, nici tu, nici ceilalti. Voia Domnului a fost sa nu aflati Adevarul decit prin mijlocirea Duhului. - Nu, se invinovati Ioan Sa nu va inselati, nu voia lui a fost pricina, ci necredinta, indaratnicia, slabiciunea si indoielile noastre. Duhul sfint a biruit numai nestiinta noastra. Pe celelalte a trebuit sa le invingeam cu dragostea pentru Domnul si nadejdea in fagaduinta lui, de care nu ne-am mai despartit apoi. Cita vreme era El cu noi, stam ca nerozii pe insusi piscul muntelui si intrebam unde este muntele. - Totusi, aveati o indreptatire, se amesteca cel mai indraznet. Cine priveste tinta soarele nu-l mai vede. II orbeste stralucirea. Trebuia ca vapaia lui sa se umbreasca. Numai asa ochii il pot rabda. - Domnul, se impotrivi batrinul, Domnul isi imblinzise pentru noi lumina si isi indulcise razele, luind trup de Duh noi eram cei vinovati Deodata, cineva il chema, spaimintat Furati de vraja vorbirii, ei nu bagara de seama ca un amurg sinistru se strecurase pina la ei sub portice. Ulitele rasunau de larma, maidanele se um-plusera de gloata, strigatele si vaitaturile se intetira Iesira Afara, un zabranic fumuriu de doliu se lasase peste lume. In cer soarele searbad se vestejise. Niste vermi negri, mari si grosi, se zvircoleau in discul lui, ca intr-un miez stricat, si-l muscau pina la singe. Nori, in chipul unor balauri de bezna, rupeau cu gurile halci din trupul tot mai intunecat al astrului, care stirbit, zdrobit, se stingea din ce in ce mai agonic. Copiii tipau, barbatii ingalbenisera, femeile ingenunchiate boceau. - Vircolacii, urlau toti, vircolacii maninca pe Sfintul Soare. Spaima intra si in ceata neofitilor, care se bulucira in jurul batrinului, asteptind sfirsitul proorocit. Dar Sfintul, cu un semn facut, ii potoli, aratindu-le sus razboiul lumii cu intunericul. Soarele nu se mai cunostea. Arata ca o biata naluca pieritoare, spinzurind in haos, un rod vier-manos, gata sa se desprinda si sa cada. Deodata o secera de aur rasari dincolo de cimpul obscur al inclestarii, care se ingusta. Apoi un sfert, pe urma jumatate, curind intreg globul biruitor se smulse din falcile monstrilor si straluci mai luminos la locul lui, in cer. Dihaniile incetara sa mai existe Chiote si cintece de bucurie rasunara. Viata pornea iarasi inainte si multimile se risipira cu o noua incredere in statornicia luminii. - Ce-a fost, parinte? intrebau catehumenii inca speriati. - O intunecime de soare si Apostolul atoatestiutor ii lamuri cum si cind se intimpla eclipsa. - Cu semnul acesta, sfirsi batrinul cateheza, Domnul va da prilej sa intelegeti mai adinc vina si osinda noastra ca nu descopeream si nu cunoasteam ADEVARUL, care salasluia aievea intre noi, adica pe Mintuitorul. Daca adesea se intuneca era pentru ca bezna sufletelor noastre ii zvir-lea petele ei negre peste stralucirea lui, asa cum isi arunca pamintul umbra lui peste soare si, parelnic il acopera. Vircolacii din inima lui Pilat l-au mincat pe Mintuitorul si nu i-au ingaduit sa-l descopere. Vircolacii din sufletele noastre, umbre iscate de necredinta, nori varsati de patimi si deznadejde se puneau intre noi si El, il innegureau, il rodeau, pina a nu-L mai cunoaste, cind umbla pe ape si ne spaimintam ca de o naluca, ori cind mergea cu noi alaturi si-L luam drept un strain, sau cind il intrebam, ca pe oricare om, ce este ADEVARUL si El, intunecat de atita necredinta, ni se facea tot mai necunoscut Neam necredincios si indaratnic, cum se spunea adesea, a trebuit sa ne rascumpere din pacat prin insusi singele Sau, din care II rugam sa va invredniceasca si pe voi a va impartasi curind Si binccuvintindu-i cu sarutare pe fiecare in parte, Ioan le dete drumul. Dar ucenicii, risipindu-se, dusera vestea ca puternicul Apostol inadins poruncise si dobindise, pentru ei, intunecimea soarelui. |
|||
Pune poezia Adevarul pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |