| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ÎNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Caprioara din vis
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
|
|
|||
| - De aceea eu cred in vise, urma cu tarie batrinul sculptor. Nu in toate, bineinteles. Si mai putin in visele a caror cheie o poarta toata lumea in buzunar. Pasarea insemna veste, pisica egal tradare, ciine - dusman si asa mai incolo. Astea sint copilarii. Simbolistica viselor e mult mai complexa si mai tainica decit simpla explicatie din popor. Interpretarea lor trebuie facuta stiintific. Sint unele prevestitoare. Altele ne intorc inapoi, la vietile din stravechime. Dar nu oricine le face. Trebuie sa fii anume harazit ca sa te viziteze un vis profetic. Caci si visele sint pe masura oamenilor. Sint, cum spuneam, unele care ne vin in imprejurari de mare cumpana, sub amenintarea mortii. Tisnind din straturile adinci ale fiintei noastre, ele ne destainuiesc stari de mult traite, trecute in fondul nostru, care zbucnesc in vis cum intr-un cutremur napadesc prin crapaturile scoartei vinele apelor fierbinti din miezul pamintului. Ele simbolizeaza nu numai o trecuta traire personala, ci aduc din strafunduri o experienta obsteasca, o amenintare de intimplare colectiva a omenirii din care eram atunci, cum sintem si acum, o particica, unde insa rasuna totul. - Asta, pina acum, este mai mult geologie decit onirocritie, il opri cineva. - Ce stiti voi despre tehnica viselor! se intoarse vorbitorul cu dezgust spre coltul de unde pornise intreruperea. Apoi urma: Un astfel de vis incarcat de intelesuri mi-a dezvaluit odinioara izvodul artei. Si prietenul isi ridica paharul, parca sa-si acopere expresia fetei schimbate. Noi urmaram sa-i privim oarecum batjocoritori mina tremuratoare, ajunsa in dreptul ochilor stinsi, falca de jos cazuta de oboseala si gura stirba, din care iesise cu iz atit de nou si modern o pledoarie a visului. - Si care este izvodul artei, maestre? - N-aveti sa credeti cind va voi spune: vinatoarea. Noi ne uitaram uimiti unul la altul. - Vinatoarea este obirsia artei. Cel putin pentru mine, relua el cu glas scazut. Am ridicat si mai sus capetele, ca sa-l privim bine, si tacuram toti citava vreme, gindindu-ne. - Poate ca are dreptate, spuse cineva. Vinatoarea a adus cu ea o imbelsugata creatie artistica pe lume. Macar daca ar fi sa ne gindim numai la bogatia desenelor preistorice cu scene de vinatoare. - Sau, adause altul, la miturile si povestile zamislite in jurul vinatorilor legendari. Bunaoara, poemul lui Ghilgames - Nu asta, protesta sculptorul, nu vorbesc despre ramura deosebita a plasticii cinegetice, fie ea primitiva. Cu atit mai putin de arta culta. Cind am spus asta, m-am gindit la primul fior de arta, am numit impulsul dintii, care, la inceputul inceputului, odata cu sufletul, i-a miscat omului salbatic si mina, imboldindu-l sa traga intiia linie draga, primul contur estetic al emotiei lui. Cum altii se gateau sa sara cu vorba impotriva-i, maestrul ii potoli scurt: - Ca sa nu ne incilcim in discutii zadarnice, am sa va povestesc intimplarea revelatoare de la care porneste credinta mea. Sa fi avut pe alunei douazeci si trei de ani, vedeti ce departe trebuie sa va afund in timp, glumi el cu amaraciune. Viata sta inca inaintea mea bloc pur, aproape neinceput, si mi se parea ca am sa pot sa-i dau un chip dupa voie, asa cum modelam marmora. Socoteam ca am geniu. Iubeam cu aceeasi patima inalta arta, femeia si vinatoarea, adica forma. - Cum, vinatoarea? intrebai eu. - Vinatoarea indeosebi ma apropia de izvorul viu al formelor animale, adica de tot ce e mai veridic, mai pur, tisnit din originara matca animala, maiestatea lebedei, sfioasa noblete a ciutei, taina de sfinx a caprei negre incremenite pe o stinca, cu ochii adinciti in amurg, fala cerbului incruntat cu o dumbrava de ramuri, ca si puterea de stinca alergatoare a mistretului. Stiti ca am fost cel dintii sculptor animalier din tara. Ei bine, arta, femeia, vinatoarea se echivalau pentru mine, erau totuna, alcatuiau acelasi unic elan, aceeasi nazuinta. intrupau acelasi mod, reluat pe trei registre, pe trei planuri deosebite, - Dar femeia nu e decit tot un animal, maestre. E tot un vinat, il intrerupse cineva. - Te inseli. Asa cum arta nu realizeaza, ci sublimeaza creatia, tot asa, femeia transfigureaza pina la divin frumusetea animala a tuturor formelor ce stau inapoia ei si urca treptele pina la ea, ca sa fie transpusa dintr-o data dincolo, in alt tarim. - Cine, maestre? - Frumusetea animala, prin femeie. - Dar e tot carne il sicii acelasi. - Carne sufleteasca. Ea este arhetipul - Nu-l mai intrerupeti, ca nu mai ajungem niciodata la poveste, interveni gazda, mai ales daca intra in Platon si arhetipurile lui. - Ei, dragii mei, Platon spune ca daca invatam usor si stim ceva, e ca ne amintim. Si visele nu sint uneori decit uitate aduceri-aminte. Si cu asta incep povestea. Cum eram impatimit de vinatoare, nu scapam nici un prilej. $i pe atunci erau atitea! Prieteni, cunostinte, patroni, o lume intreaga ma poftea, si nu pridideam sa primesc invitatiile. Iarna, vara, toamna, oricind si oriunde, la ses, dupa iepuri si dropii, la deal, dupa lupi si vulpi, la munte, dupa vinat mare, domnesc, eram mereu proaspat la emotii si neobosit. In expeditiile mai lungi, cu popasuri pe la mosii, purtam cu mine totdeauna lada cu pamint pentru modelat. Daca ma prindea pofta, ramineam dupa vinatoare zile si saptamini intr-un loc, pina secatuiam elanul creatiei stirnit in mine de privelistile si de scenele traite. Uneori si de dragostea care se alatura artei, intregind-o. Multe conace boieresti din cine stie ce paragini pastreaza inca schite, ebose, portrete de oameni si fiare lasate ori uitate de mine acolo. Dar in acel an mi se infundase. Poftit inainte de Craciun la castelul printului B, uitasem de arta si de vinatoare, ca sa le imbin pe toate numai in femeie. Ma aflam sub vraja fara impotrivire a domnitei Irina, nepoata gazdei. Era tot ce poate zamisli mai perfect arta si natura. O urmaream pe furis din ferestrele inalte cind trecea prin parcul alb. Daca se oprea indreptindu-si boiul mindru intre ciinii de vinatoare ce o inconjurau, era Diana, fecioara cereasca. Cind alerga pe alei urmarita de salturile haitei, imi ingheta inima: era aidoma unei caprioare gata sa fie ajunsa si sfisiata. Abia ma stapineam sa nu sar in ajutor, ii ieseam inainte ca sa ma incredintez ca s-a intors teafara, ca mi-a adus inapoi ochii verzi sub fruntea dreapta de ivoriu si pletele de bronz aurii. Nu indrazneam sa o privesc toata, m-ar fi biruit patima si as li imbratisat-o salbatic. Dar tineam cu orice chip sa ma stapinesc, pentru mine insumi, pentru mindria mea. Au trecut asa multe saptamini, ca intr-o uluiala din ce in ce mai adinca. Domnita consimtea sa primeasca omagiul meu respectuos. Apoi marturisiri ascunse simbolic, in schite si infatisari de arta. Dragostea e ca orice entuziasm, contagioasa, ma gindeam si ma ingeniam sa i-o trec in chipurile cele mai rafinate si subtile, indragostit de chiar suferinta ce mi-o pricinuiau infirzicrile si meandrele iubirii. - De ce nu plecati la vinatoare? Fata ar fi ramas linistita acasa. Iar dumitale gemi si oboseala ti-ar fi stins inflacararea. Vinatorii adevarati, c stiut, nu patimesc de dragoste. O boala te apara de cealalta. Ei, aici e vraja, urma sculptorul. in fiecare zi umblam la vinatoare. Dar ne insotea totdeauna si domnita. incit singura salbaticiune care cadea regulat era inima mea. Atit numai ca nu o luau ciinii in gura sa i-o duca la picioare. I-o azvirleam eu. in sfirsit, de Boboteaza, cind se deschid cerurile si joaca toate comorile pamintului, s-a hotarit o vinatoare mai mare, departe, sub munte. Se ivise undeva o hoarda de mistreti. Ciopoare de ciule se lasau de la goluri spre poala codrului dupa mladitc fragede si ierburi pastrate sub zapezi. Urcam numai 3 barbati: printul, un urs cu barba rosie, varul sau, un urias butoi plin cu rachiu, si cu mine. Domnita Irina, fie capriciu, fie, cum pretindea ea, oboseala, a ramas la castel. Era un timp stralucit. Ziua, lucea soarele nestingherit. Zapada cristalizase intr-o coaja tare si groasa de citeva palme sub un vazduh cu aerul cristalin, inghetat si el. Noaptea, luna magica da ca in vis ocol domeniului, scotind pe rind din intuneric fiecare pilc sombm de brazi, fiecare colt al castelului batrin, fiecare cotitura a aleilor. Intr-o seara din acestea feerice, in ajunul plecarii, iesisem in parc. Dar in loc sa ma plimb, ma apucasem sa plasmuiesc intr-un bloc de zapada silueta domnitei, in tunica scurta, brate goale si tolba cu sageti in spate. Deodata, cu schelalaieli neinfrinate, ciinii ei ma inconjurara. Apoi intra si ea, dintr-o latura umbrita, in aria luminoasa unde lucram. Domoli haita si privi lung inchipuirea de zapada, pe care se slciau razele lunii. Apoi, intoreindu-se spre mine: - Am o presimtire, spuse ea, insufletita. Dar nu vreau sa te sugestionez, adica sa-ti atirn o piaza-rea de inchipuire. Rise usor, si smaltul dintilor ei loviti de lumina imi fulgera inima. - Cita vreme gindurile dumitale ma vor insoti, domnita, nici un rau nu va indrazni sa se apropie de mine, incercai eu sa glumesc. - De gindurile mele nu raspund, imi intoarse ca raspuns mihnit. Nu sint deplin stapina pe ele. Dar. ca sa fiu mai sigura, am sa-ti dau insotitori ciinii mei credinciosi. Si, rara sa mai astepte invoirea mea, chema cele patru animale care se jucau in preajma ei, ma recomanda pe rind, incredintindu-ma fiecaruia cu porunca sa-mi linga mina si sa se culce la Picioarele mele. -Aii, Mark, Kim! striga ea. Aici, couche! Si intr-o clipa ma pomenii cu manusile pline de bale si picioarele incolacite de trupurile lor calde si nebunatice. Cea din urma se supuse Junon, o catea superba, cit o vitica de mare, care avea pui si inca le da sa suga. — Dar ea cum o sa-si lase copiii, protestai eu, plictisit de asemenea dar, care mai mult ma incurca. Nu-mi placea sa vinez cu ciini. Tulbura frumusetea, as zice sacrosanctitatea vinatorii. -Nu-i nimic, ma imbuna domnita. Doua-trei zile le dau eu lapte cu biberonul. Haide, Junon. Sa-l pazesti ca pe puii tai. Si, punindu-i piciorul pe grumazul gros, o impinse sa se culce linga ceilalti, supusa la poruncile mele. - Fii cu bagare de seama, adause ea, miine seara e ajunul Bobotezei, cind visele au tilc. Tine minte ce ti se arata. Citeodata e chiar ursita Apoi, dintr-un salt, pieri in goana spre castel, lasindu-ma cu cele patru fiare, care nu indraznira sa calce consemnul si nu se clintira de linga mine. A trebuit sa-i duc eu la culcare si sa le am in seara aceea de grija. A doua zi in zori ne-am incarcat in doua sanii largi trase de telegari focosi si am plecat. Eu, cu ciinii claic-gramada peste mine. Am intors indelung capul. In dosul unor perdele tremurate de la a treia fereastra din stinga inchipuiam o prezenta a carei radiere ajungea pina la mine si ma urmarea. Cu toate ca ciinii sedeau pleostiti si tristi, printul a protestat ca nu-i primeste, ca are sa rateze din pricina lor vinatoarea. Dar sania lui a luat-o repede inainte, vorbele s-au spulberat in vint. Si eu i-am urmat in sania a doua. Junon seincea inabusit, uitindu-se, ca si mine, prelung inapoi. Zburam pe fata fara pirtie a zapezilor, care se taia in fisii sub talpicele sinuite. Bidiviii sfora-iau voiosi, ureind sleaurile nccalcate inca. Citeodata intram de-a dreptul in claile de nea puse de vint de-a curmezisul si pe care le faceam spulber in pufaitul armasarilor aprigi. Clinchetele clopoteilor ne insoteau ca un stol de pasari ciripitoare alaturi in zbor. Dupa amiaza, tirziu, am ajuns sus la cosarele boieresti, unde ierna un rind de vite nefolositoare: boi batrini, vaci sterpe, buhai naravasi si cai hodorogiti. Ne-au iesit inainte doua slugi plecate, invaluite in dulami pina in pamint. S-au ploconit adinc, au deshamat si ne-au gazduit la cald. Cind a dat in deseara, ne-am insiruit in urma lor si am pornit la locurile de pinda. Cind am sosit acolo innoptase bine, dar luna lumina ca ziua. Cei doi haidamaci, cu pasi de uriasi, ca ne iesise sufletul ca sa ne putem tine de ei, ne-au lepadat unul cite unul la departari mari, in drumul vinatului. Pe mine m-au purtat cel mai afund, intr-o cimitura de vale seaca, unde am pierdut orice legatura cu tovarasii. De altfel, facusem destula sila celorlalti cu droaia de ciini, care nu ma slabeau, ci se tineau ciucur dupa mine, si erau toti bucurosi ca au scapat de prezenta mea. Argatii mi-au lamurit ca in fata, jos, erau zvirliti bulgari de sare si presarate smocuri de fin pentru caprioare. Iar in dreapta se faceau un dimb cu padure de fag, sub care zaceau porcoaie de jir, adulmecat de mistretii lacomi. Sa fiu numai vrednic de asa vinat. Si ma parasira acolo. M-am asezat pe un trunchi si am cercat sa fumez. Mi-am adus aminte ca nu este ingaduit, tutunul alungind vinatul. si am stins tigara. Era o liniste si o tacere ca-mi tiuiau urechile nu-mi era frica. Dar am lasat pusca din miini si am scos termosul, din care am tras citeva dusci bune de coniac. M-am incotosmanat apoi bine in blana si am cautat sa stau treaz. Ciinii, ca prin minune, se cumintisera. Din cind in cind, prin pielea lor trecea cite un fior care le zburlea blana pe spinare. Stateau ca niste stane, numai urechile li se suceau neastimparatc, ca vintrelcle de corabie care cauta zarile si pipaie vintul. Veneau doar rabufniri infundate, din spate, unde nu se vedea, din pricina pravalisului, nimic. Pe acolo nu putea zvicni vinat si nu ma sinchiseam. Ochii imi jucau numai in jos si pe laturi, unde mi se facea un fel de nazareli. Vremea se lungea, zadarnica. Luna trecu incet la apogeu, din ce in ce mai malefica. Ciinii se culcusiscra, obositi, pe o patura, linga mine. Bagai de seama ca golisem si al doilea termos de coniac. Apoi adormi i. Ma trezii deodata asurzit de o larma tipatoare si invaluit in tunete albe. Un sorb de zapada adus de un vifor iscat din pamint tabarise pe munte si ne invaluise cu totul in minia lui. in bezna balana care se rasucea nebuna in toate partile, gata sa ma smulga din loc, nu se deslusea altceva decit urletele crivatului turbat, care aproape ma trintise jos. Orice legatura cu tovarasii mi-era taiata. Armele cazura jos nefolositoare si le lasai acolo, nametite numaidecit de zapada. Orb, surd, ametit, teapan, simteam din ce in ce mai putin spaimele pieirii. Nu puteam sta in picioare, necum sa ma tirasc sau sa fac un pas in laturi. Strinsci cit putui pe linga mine poalele vesmintelor hartuite de vifoml care-mi impingea zapada in sin, pe git, la cingatoare, prin toate chiotorile hainelor si incaltamintelor. Luptindu-ma din rasputeri, ma dadui cu greu in dosul busteanului de care ma inclestai. Si, coplesit de fatalitate, ma culcai. Gindul mi se duse o clipa la visele din noaptea de ajunul Bobotezei, si-mi veni sa zimbesc. Dar ceva ma trezi. Ciinii cercasera orbecaind sa fuga acasa. Dar, ametiti, se intoarsera si se gramadira in mine. Unul ma riciia cu ghearele ca sa-si faca culcus in blana mea. Eram lucid, dar de o alta luciditate, ca pusa in dosul unui obroc. Simteam cum ma patrunde gerul, cum mi se raceste carnea, cum imi amorteste vointa si se subtiaza rasuflarea, numai gindul pilpiia in rasucirile viforului. Dar si el din ce in ce mai alb, inabusit de zapada. imi venira apoi in minte toate mortile prin inghet, cite citisem. Cea din Stapin si sluga a lui Tolstoi. Cea din Fetita cu chibrituri a lui Andcrsen, intimplarea din Viforul lui Puskin, si ma analizam urma-rindu-ma cum, incetul cu incetul, alunec in nesimtire, cum ma sleiesc in nemiscare si ma destram in nefiinta. incercai inca o data sa ma agat de ceva. Dar domnita Irina era acum ea insasi un bloc departat de zapada. Si zimbetul ei — o pata lunara. Din ciinii daruiti de ea ajungea pina la mine un tremur care ma zguduia si un seincet inghetat. Coboram repede o panta Ajunsei astfel mult inapoi, tot mai afund si mai inapoi. Eram acum infasat in scutece reci si albe, nu puteam vorbi, nici umbla. Apoi simtii cum ma invalea o mina ocrotitoare. La gura mea ajunse sfircul unui sin plin cu lapte. Si supsei cu lacomie, viata calda si dulce. Trecui in urma si de stadiul de prunc, inapoi, mult inapoi Adormii? Murii? Apoi iar ma nas-cui, crescui repede, mare, .si ma trezii. Priveam cu ochi noi o dimineata de vara insorita. Lumina era inca frageda si rece. Un ciopor de oameni uriasi, cu blani salbatice atimate de umeri si incaltaminte de piei intregi in picioare, coborau peste dimburi catre mine. Pasii lor scuturau de pe ierburile inalte agrisele de roua aninate la incheieturile foilor. Aveau in miini tepoaie tari de lemn — stiam bine, de lemn de corn - cu virfurile ascutite si palite in foc. Altii scuturau sulite lungi cu care dau dc-a azvirlita. Unul, pe care mi se oprira privirile, tinar si voinic, parea ca-i calauzeste si-i insufleteste pe toti. De unde il cunosteam eu? Cu cine semana? imi amintea de cineva, si cu toate sfortarile nu ma puteam apropia de amintire, mi-cra din ce in ce mai apropiat, stiut. Dar o pojghita de uitare ma despartea de el. Ah, de ce n-o pot sparge, ca sa-l cuprind? Si ma zbateam acolo unde stam trintit, framintindu-ma sa ma scol si sa ma alatur lui. Tot dimbul din fata mea e numai rimatura de mistreti care au arat cu ritul dupa ciuperci gustoase si radacini fragede. A, iata turma de mistreti! Navaleste peste ei. Ce stati? Unde va sint mintile? Repede la tepuse! Cine striga la oamenii aceia prosti? Eu sau tinarul carc-i rinduieste in pripa sa primeasca sarja coltosilor in tepusele intinse dirz? El, in fruntea tuturor, a si tintuit un solitar in parul tinut cu virtute in dreapta si cu cotorul sprijinit zdravan in oblinc. Si cu cit fiara se impinge, furioasa, cu atit se infige mai adinc Oamenii chiuiesc de bucurie si isi impart prada. Tinarul, cu .o usoara mihnire, priveste min-dretea vinatului intins la picioare si trage cu degetul niste linii inchipuite deasupra lui, in vint. Vedenia trecu ca o naluca. Acum, din locul unde continuai sa zac neputincios, strevad alte ispravi ale tinarului, pe care le privesc ca si cind le-as savirsi aidoma eu. lata-l, si-a parasit tovarasii greoi si nesabuiti. Umbla singur, ingindurat. Alearga pe urmele unei ciute care salta prin luminisuri de dumbravi, parca infrinata de puterea vinatorului, care n-o slabeste, cu arcul incordat, aminind mereu sagetarea. Cind s-a oprit gata sa sloboade moartea, si ciinii stau sa se arunce, ceva ma impunge drept in inima si un chip drag imi vine in minte. Lui sau mie? Amindorora. Caci tinarul lasa arcul in jos, porunceste haitei, care incremeneste locului, si el, molatec, zimbeste inchipuirii. Caprioara a intors o clipa capul, imbietoare, apoi piere. in locul ei, acolo, in capatul raristii, ramine o alta naluca. O fata zvelta, intr-o tunica ce-i lasa bratele goale. Sinii imboldesc cu indrazneala pinza subtire. Iar picioarele, strunjite de insusi gindul iubitului, au o mindrie cu care biru-iesc pamintul de sub ele. E invaluita intr-un abur nelamurit Numai chipul luminat de iubirea de care fugise se intoarce uluit, cum se intorsese caprioara. Nc-au fulgerai pe amindoi deodata, si pe tinarul vinator si pe mine, ochii verzi, parul de bronz aurit cu vite lungi si unduioase. De unde le stiu? Ciinii cu limbile scoase au incremenit. Tinarul, incordat ca arcul pe carc-l azvirli, scoase jungherul si pe plaseaua lata de fildes, cu ochii dusi, cu gura intredeschisa si limba uitata prinsa intre dinti, trage cu un virf ascutit linii infrigurate care inchipuiesc aidoma o caprioara in fuga saltata, intoreind capul sa priveasca spe-rioasa vinatorul inmuiat de dragostea unei fecioare. E intiiul fior de arta. Si cerc sa spui omului aceasta inalta, pura bucurie: a lasat prada trecatoare ca sa-i prinza imaginea eterna. imi vine sa bat din palme si nu pot. E acolo, pe plaseaua ce va strabate veacurile, primul contur viu al emotiei artistice. Astfel s-a sadit harul semintei care va face gloria omului. La o vinatoare. Dintr-o dragoste. De mila frumusetii unei caprioare fugarite Slava tie, arta! As vrea sa imbratisez omul. Dar nu pot sa ma clintesc. Ma simt din ce in ce mai inabusit. Las tinarul. Trebuie sa calatoresc iarasi spre mine, tarimuri dupa tarimuri. l.apad intuneric dupa intuneric indarat catre lumina parasita cindva afara, linga mine, intr-o vilcea bintuita de vifore, alaturi de ciinii incolaciti, departe de tovarasii uituci, printul ca un urs barbos, uriasul plin de rachiu. Cind am prins sa zaresc indarat lumea ca prin sita simturilor, mi-a nalucit aplecata peste mine caprioara din vedenie, apoi domnita Irina, de mina cu tinarul vinator. Dar toate au pierit repede, in mine, inghitite de adincurilc mele. Mi-am venit greu in fire. Convalescenta mi-a fost un chin lung si fara alinare. Degeraturile s-au vindecat anevoie. O pneumonie, cu nesfirsite focare, aprinse unul dupa altul, tiris, mi-a im-puiat mintile cu alte aiurari. Cind am iesit cu dcsavirsire la viata, era primavara plina si eu eram alt om. Slapinii plecasera de la castel. Ramasesem cu un medic si cu slugile, care mi-au povestit cum scapasem in noaptea de urgie. Numai datorita ciinilor, care se jertfisera pentru mine. Tovarasii fugisera de cum incepuse prapadul, ratacisera citva timp, dar ajunsesera la cosare, calauziti de argati. La mine, spusesera ei, nu se mai putea razbi. Dar ciinii carora le fusesem dat in paza se culcasera peste mine si m-au adapostit, acoperin-du-ma cu trupurile lor. Au fost gasiti citesipatru morti, trintiti deasupra mea. Abia m-au putut scoate de sub ei. Junon, cu ugerul umflat de lapte, s-a aplecat asupra-mi si cu duiosie mi-a dat sa sug, aiurind poate ca sint unul din puii ei. Asta a fost norocul meu. Am supt ca un prunc, cum ma visam, inchis in trupul a patru dihanii care si-au dat viata pentru mine. Asa am facut acea uimitoare calatorie pe tarimurile negre ale uitarii, afund in inconstientul atoatestiutor, ca sa ma intilnesc cu mine insumi; adica nu cu mine, cu omul primitiv care a avut intiiul fior de arta urmarind o caprioara ce-i amintea de o fata. Cit am stat acolo, atimat pe prapastia pieirii, au avut timp sa-mi treaca pe dinainte multe din nalucile vietilor anterioare. In ele eram necontenit proiectat eu, care luam felurite chipuri, pina am ajuns la tinarul artist. Eram tot eu, vinatorul in care se trezeste primul gest gratuit, sa lasi prada pentru umbra ei sapata repede pe un os. A fost un salt nebun in spirit, o fapta neinchipuita pentru acea era neindurata. Saminta acelui gest, rodit de vinatoare, a inflorit apoi dumnezeieste, acoperind cu frumusete nepieritoare pe toti oamenii acestui pamint. Asta a fost vedenia care mi-a descoperit izvodul, nasterea si rudenia artei cu vinatoarea. — Dar domnita? - Domnita marturisise curat in noaptea despartirii ca nu-i stapina pe gindurile ei. Si s-a mari-lat cu altul de seama ei. Cit pentru mine, zguduirea a fost atit de cumplita, m-am cutremurat atit de adinc si am cazut atit de afund, ca la desteptare n-am mai gasit domnita nici in mine, nici afara de mine. Plecase. Am ramas numai cu caprioara, care cea dintii mi-a calauzit mina sa scrijeleasca artistic osul. Si cu un bust, Diana nepaminteasca zamislita in lut, pe care nu-mi vine sa-l mai ating. Nu-l torn nici in bronz, nu-l cioplesc nici in marmora. Si sint totusi sigur ca va infrunta, ca si osul salbatec, veacurile omenesti. Prea inchide in el patima si frumusetea ca sa poata pieri. Am sa vi-l arat intr-o zi, inainte de a-mi da sufletul. |
|||
Pune poezia Caprioara din vis pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |