Cand falfaisi naframa in albul steag al manii, Se oglindea amurgul in apele fantanii; Alaturi, sagetata in inima de frica, In clipa despartirii gemu o turturica, O rodie necoapta cazu, de vierme roasa, Crdpand, inabusita de iarba somnoroasa. Si, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii Iesea, palit si rece, luceafarul iubirii, Trecand ca peste-o rana pe-un vanat cer ca
fierea.
Plecat peste fantana vedeam in fund durerea Cum tulbura adancul venind sa se adape Si prefacea in sange clestarul scump de ape, Cum se stingea amurgul si vestedul luceafar, Si cum porneai departe si singura tu, cea far De mila, luand cu tine in albul steag al mainii, Ca-n zari sa mi le fluturi, naframele luminii, Lasandu-ma, din golul fantanii cu balaur, Sa ma priveasca noaptea cu ochii ei de aur, Pe cand, cerand si dandu-si cu-n bun ramas
iertarea, Se-mbratisau in umbra iubirea cu iutarea.
|