| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ÎNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Drum si popas
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
|
|
|||
| Pregatirile Ploaia si vremea rea ce ne prigonisera de atitea zile parca s-au indurat astazi sa ne lase sa pornim: asta este cea dintii calatorie, si cite planuisem! Caruta e pregatita, boii, blinzi si rabdatori, asteapta rumegind. Din curte se simte in casa un zor, o graba, s-aud fosnete de rochii, umbre repezi, glasuri usoare se-ntreaba si isi raspund. Cu toate astea, eu nu sint inca hotarit sa merg. Am fost atit de norocosi pina acum, incit linistea asta neasteptata mi-e teama sa nu fie o cursa ce ne-o intind ploaia si vremea rea, ca sa-si bata apoi si mai bine joc de noi. Si in adevar, pe cer se rostogolesc mereu norii, ca niste clabuci uriasi de fum plumburii, greoi, fara sa le pese de cioburile zvirlite de Marioara pe foc, nici de cutitul infipt in pamint. Ma mir ca Fluturica n-a iesit inca sa-i mai admonesteze! In sfirsit, cineva dinauntru striga: gata! Si micii calatori coboara treptele. Trebuie sa ma hotarasc ce fac. Aleajacta est! - cu inima-n dinti si curajul in picioare, pornesc si eu, deocamdata in urma carutei. Drumul Cu totul sintem noua fiinte vii si un lucru neinsufletit - adica: o caruta, doi boi si sapte oameni. Din acestia toti, caruta nu stie incotro merge - nici n-are, dealtminteri, nevoie; boii ce se tirasc, desi ar avea dreptul sa stie cei dintii, nici nu sint macar intrebati daca au placere sa ne duca, dar sa mai stie inca locul unde! Carausul nu stie altceva decit sa miie boii - e taran fara stiinta de carte! Ceilalti calatori sint streini de partea locului si, din pacate, apartin sexului gratios, dar slab, asa ca chiar daca ar cunoaste drumul, asta nu le-ar sluji la nimic, deoarece legile societatii cer ca femeile sa fie intotdeauna conduse (?) de barbati! Insa din cele patru fiinte barbatesti, cite sintem - doi boi, carausul si cu mine, - numai eu singur stiu drumul si trebuie deci sa conduc caravana. Pentru asta, cocosat sub greutatea acestei grozave raspunderi de maestru de ceremonii, pornesc ursuz la cincizeci de pasi inaintea carutei. in dimineata posaca de toamna lumina se prelinge lenevoasa prin norii zdrentuiti de vint, un vint rece de miaza-noapte - copacii, inca verzi si plini de viata, se zbat cu putere sub imbratisarile lui inghetate; dar vintul biruie si frunzele smulse zboara. In tot lungul drumului, la dreapta, ni se desfasoara valea Buzaului, larga si plina de aburii diminetii. Insule de salcii si plopi argintii taie din cind in cind cursul intortocheat al apei, dar Buzaul, linistit si nepasator, isi vede de cale. Uneori pare ca sta pe loc, strins pe malurile joase de lut galben: atunci seamana cu o sabie de otel stralucitor zvirlita departe in cimpuri. In stinga, dealuri marunte, pline de pomi roditori se ridica unele sub altele ca treptele unei scari uriase, pina ce se pier, departe in zarea Carpatilor sinelii. Si pretutindeni, risipite pe vai si coline, sate inecate in ceata Eu, fara sa vreau, am luat-o prea inainte - in Tircov ma abat la un han sa astept caruta, si fac tratatie cu covrigi. De aici mergem impreuna - ma tin cu mina de tepusul carului si tac. Dealtfel, calatorii tac cu totii, fara sa fie vreo stinghereala; dimpotriva. Fiecaruia i se oglindeste in ochi si pe chip sufletul plin, plin de lucruri pe care numai el le cunoaste. Eu, de pilda, tac si ma gindesc la ei, la acesti calatori, si caut sa-mi inchipui ce se petrece in sufletul lor. La sora mea - stiu; Marioara - e lesne de ghicit; in sufletul batrinei - banuiesc ca nu e nimic poate facea acelasi drum in tinerete. Dar ceilalti doi calatori, unul bolnav, plin de sila, celalalt, intunecat si tacut? Toata viata li s-a strins in ochii plini de taina, atintiti asupra zarilor necuoscute. Ce stapineste cu atita putere sufletul lor?! Sa fie admiratia naturii? Dar ce poate sa le mai spuie lor natura, aceasta mama vitrega si oarba, natura care vesnic i-a tradat pina acum la douazeci de ani, unuia boala, celuilalt infringerea! Si imi ramine nepatruns sufletul tovarasilor mei de calatorie Ne-am apropiat de schit Soimii zvelti si cutezatori ne taie toata vederea spre stinga; ramine doar valea larga, pe unde privirea cauta sa zboare departe, tot mai departe. Am ajuns Toata grija si raspunderea mea de maestru de ceremonii se risipeste, cum s-au risipit norii si ceata de azi-dimineata. Totul se petrece asa de simplu! Sintem bine primiti, ospatati, odihniti. Acum sedem de vorba cu maica gazda, al carei nume - Stavrofilia - ne incilceste grozav limbile. E aproape tinara si tineretea tovarasilor mei de calatorie o face aproape vesela, de o veselie trista Se plinge de traiul greu si saracacios al manastirii, de iernile lungi, grele si pline de urit, pe urma glumeste voioasa. Unul din tovarasi, o fata ciudata, se roaga de maica s-o gateasca cu vestminte calugaresti, si aceasta se prinde bucuroasa: culionul e asezat pe frunte, peste el — tulpanul alb apoi, basmaua neagra. Rasa prinde de minune trupul zvelt si plin. Camilafca subtire de borangic incadreaza ca o rama indoliata chipul alb si rotund. Toti privim uimiti: in fata noastra e tipul prototipul calugaritei! E atita armonie intre vestmintele largi si mohorite si infatisarea resemnata, trista si calma a fetei; atita contrast intre tineretea si fragezimea copilei si asprimea rasei, incit fara voie imi trece prin cap gindul ca fata a fost predestinata pentru acest vestmint, si vcstmintul, pentru fata! Mi-e aproape groaza, dar imi tin cumpatul, in sfirsit, tovarasul de calatorie leapada cernitele haine - doliul unei intregi vieti pierdute - si toti rasuflam mai usurati, eu am o impresie vaga de primejdie inlaturata si zimbesc prosteste, fara sa-mi dau seama. Ceva dureros insa imi stringe inima. Ce-i lipseste acestei fiinte ca sa fie cu adevarat calugarita? Doar hainele! incolo, aceeasi viata sarbada, goala, inchisa si fara bucurii. La virsta cind ceilalti sint copii, ea poarta intreaga povara a durerii, a lipsei si a singuratatii. Umilita si ingenunchiata de soarta, are un singur tovaras: uritul — uritul linced si inabusitor. Nu asteapta nimic, n-o cheama nimic! Tot ce are inalt ca simtire, ca aspiratii, ii doarme in suflet intr-o amorteala vecina cu moartea $i ma mira atita curaj inca, atita calm si atita hotarire la dinsa. Unde sa-si aiba izvorul, in alcatuirea fiziologica, sau in taria morala?! Si ce ispite, cind in jurul tau vezi atitia agatindu-se de-o nadejde, deschizind bratele unei iluzii, zimbind unei amintiri fericite unii bucurindu-se chiar de o bucurie adevarata, pe cind tu n-ai decit uritul si dezgustul! Si totusi ceva ma opreste sa o pling, mai degraba o pizmuiesc! E atita seninatate, atita noblete in suferinta! E atit de rodnica in simtiri si cugetari durerea! Suferinta si durere, iata uneltele - plugul si sapa - cu care se brazdeaza adinc sufletele care au sa dea o scumpa si imbelsugata recolta, recolta din care se hranesc ca niste trintori toti ceilalti care n-au timp decit sa-si mistuiasca propriile bucurii! E tragica maretie in soarta celor ce sufera. Ah! convenientele sociale, nici aici, in pacea schitului, nu vor sa ne slabeasca din catusele lor Trebuie sa facem vizite. incepem cu maica stareta - Olimpiada -, care ne primeste trufasa, cu obrazul alb de suliman, cu miinile albe si grase de trindavie. Stam citeva minute intr-o odaie larga, curata, imbracata in scoarte scumpe si alese. Trecem la maica Platonida, o batrina frumoasa inca, despre al carei trecut am aflat lucruri nu tocmai frumoase. in rastimpuri, ne urcam pina la jumatatea Soimului - de aici o panorama nemasurata se desfasoara ochilor: toti, pina si cel mai putin rafinat dintre noi, simte poezia imensitatii, poezia nes-firsitului, ce se pierde departe dupa dealurile albastre. Ce vor fi simtind sarmanele calugarite cind privesc de aici departarile pline de taina pentru ele, departarile pline de farmec ce le atrage necontenit? Iar noi, obositi de atita zadarnicie si gol, de atita fuga a orizonturilor, privim cu pizma schitul pasnic, ce doarme strins ca un catun, la picioarele noastre. Ah vesnica nazuinta spre necunoscut si nepretuirea bunurilor ce avem! Ne coborim din nou, tacuti, spre cimitir, ocolim apoi schitul Casele mari, albe, cu cerdac si stilpi varuiti, curtea larga, plina de iarba verde si matasoasa, te indeamna parca sa nu mai pleci. Dar noi nu putem sa mai intirziem, pe noi ne asteapta iar lumea din afara, ne cheama destinul si datoria. inainte de plecare, ceilalti toti intra inauntru. Eu ramin afara, coplesit de o tristete neinteleasa, tristetea unei zile aproape fericite si care as fi vrut sa nu se mai sfirseasca. E poate cea din urma zi ce o petrec in tovarasia probegilor calatori. E seara si pornim spre casa. Fiecare, ca o albina, a cules din aceasta calatorie impresiile potrivite sufletului sau. Ca o albina s-a coborit cind la o floare cu suc amar, cind la o floare cu suc dulce - eu m-am adapat din potirul tuturor florilor ce am intilnit in cale. As vrea sa povestesc si celorlalti ceea ce simt, dar o sfiala copilareasca - vesnica mea sfiala - ma opreste. Vorbesc alte lucruri, streine de mine, banale: rezum ideile din o carte, recomand altele, recit, critic si ma ametesc caut cel putin sa ma ametesc singur. Singur inabus pornirile de o adinca framintare sufleteasca, adinca dar nelamurita. Ziua de astazi imi va fi prietena sau dusmana?! Ce-mi stirneste in suflet? |
|||
Pune poezia Drum si popas pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |