| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Primavara de Virgil Gheorghiu E primavara iarasi si pasarile cinta Ascunse printre frunza ciresilor albiti, Un cintec de-amintire, iubirea noastra sfinta Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Ispitele parintelui Evtichie
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
| iunie, 1957. | |||
|
|
|||
| Pacat de parintele Evtichie Ar fi fost o podoaba a monahismului de n-ar fi suferit asa rau de ispite Cind atacul era mai usor, ele il apucau pe la vecernie si-l fierbeau de obicei, cu rastimpuri, pina dupa miezul noptii, impiedecindu-l sa se duca la biserica Cuviosul lupta cu toate armele duhului: rugaciuni, matanii, fringeri Cumpana biruintei nu se pleca nici catre diavol, nici catre sfintia-sa. Criza se sfirsea cu un fel de armistitiu, fiecare din protivnici retragindu-se pe pozitia sa, doua-trei zile, pina la o noua incaierare. in cazurile grele, rugaciunile si celelalte blinde mijloace dovedindu-se neindestulatoare, parintele era nevoit sa se opinteasca in necurati cu puternice racnete si blesteme, insotite de zbatai, fringeri, trintiri pe jos Si izbutea sa-i impinga mai departe, cit sa-si faca loc sa rasufle Haita demonilor raminea insa hora in jurul lui si urma sa-l hartuiasca. Dupa cintatul cocosilor, impielitatii, grabiti, ii dau un asalt furios. Chilia ajungea un crincen cimp de batalie. Muncit, numai sudori, parintele Evtichie la asemenea ananghie era silit sa alerge la mijloacele cele mari si fara gres intii pomea cu cel iscodit de sfintul Sisinie si folosit apoi si de sfinta mucenita Marina: toaca. Astia, cind prindeau vreun diavol care-i necajea, il bateau cu ciocanul toacei pina-l desalau. Uciga-I toaca se invata minte si de atunci incolo ii ocolea cale de-o posta Dar parintele Evtichie, avind dc-a face nu cu unul, ci cu o suta, ca un bun strateg, schimbase mijlocul prea simplu al inaintasilor intru patimire, imbunatatindu-l si adaugindu-l dupa nevoile luptei sale. El insfaca de toarta ligheanul de arama unde-si spala trupul inaintea impartasaniei si carele astepta dupa usa, prindea ciocanelul de fier asijderi, tot timpul la indemina, infipt in cingatoare, si pornea sa bata cumplit darabana, intr-un fel de sarja, careia nimeni si nimic daruit cu urechi pe pamint sau in iad nu i se putea impotrivi. Daca l-ar fi stiut vreun boier cu podgorii intinse, l-ar fi tocmit sa alunge toti norii de grindina abatuti asupra viilor. intreg cuviosul se prefacea acum din crestet pina-n calciie intr-un furios clocot de larma. Lovind cu nadejde in diavolii ce-l inconjurau de toate partile, el izbea nu numai ligheanul si vazduhul, ci isi mai scapa si siesi in frunte, pe turloaie, in coaste, destule ciocanele. Astfel, inzauat cu sunete, lua el acum ofensiva si se arunca in lupta fulgerindu-si arma. Dracii asurziti, spaimintati, o zbugheau care pe usa, care pe fereastra, si se opreau in curte, sa se dezmeticeasca. Dar biruitorul nu se oprea. Iesea dupa ei si-i prigonea fara mila peste tot unde cercau sa se aciueze, din prag de chilie in prag de chilie, dind ocol manastirii, pina-i bulucea la treptele staretiei, unde parca demonii aflau gazduire, caci acolo se mistuiau. Ceea ce harazea staretului o cumplita serenada infernala. Cu toata larma ce infiora vazduhul pina dincolo mult de curtea sfintului locas, nimeni dintre calugari nu se clintea. Stiau toti ca parintele Evtichie patimeste razboiul cel nevazut, si daca vreunul s-ar incumeta sa iasa, s-ar trezi, luat drept diavol, cu ciocanul mintuirii in cap, cum la inceput se intimplase unora. Cellalt si mai infricosat mijloc de lupta al monahului, supremul, folosit numai la cumplit aman, era pistolul. Parintele Evtichie tinea patru, din acele arabesti, cu damaschinuri de argint, durdulii la trup si pilnioase la gura, asteptind gata incarcate, spinzurind crucis de parete, nu-maidecit sub icoane. De alta pereche de pistoale mai mici, si mai purtarete, nu se despartea niciodata; le purta necontenit asupra-si, oriunde s-ar fi gasit, in chilie, ca si in biserica, pe drum, in codru. Ia oras. Le tinea ascunse in niste coburi, mestesugiti cite unul pe latura dinlauntru a fiecarui botfor, de care nu se descalta niciodata, nici ziua, nici noaptea, decit doar cind se imbaia pentru grijanie. Poalele lungi ale vesmintelor calugaresti i le tainuiau cu desavirsire Cind asaltul railor, in frunte cu insusi Satana, izbutea sa biruie ciocanul si sa strapunga larma ligheanului, dind peste cap toata linia de aparare, cuviosul, gata sa fie inhatat in gheare, punea mina pe arme si le slobozea in haita intunecatilor, adica unde se nimerea. Pistoalele ii spaimin-tau mai abitir decit crucea; ciuruiti de plumbi, ei se risipeau pierind in gaurile de serpi ale iadului, in asemenea imprejurare, primejdia era si mai mare pentru frati, care, e drept, nu aveau ce cauta la acel ceas afara din chilii. Caci toate izbirile crunte, cu razboaie si armata, nu se petreceau decit noaptea foarte tirziu. Dar toate neajunsurile acestea aveau oarecum si o rascumparare pentru obste: in asemenea nopti de pomina manastirea dormea - vorba vine! - fara grija de calcarile tilharilor. Asupra ei, ca o pronie, vegheau larma ligheanului si impuscaturile. Dupa o astfel de uriasa razboire, biruitorul dormea bustean o zi si o noapte, ca sa se scoale mai inviorat si mai invrednicit. Dar asa ceva, in chipul incaierarilor cu lighean si pistoale, se petrecea rar, o data, cel mult de doua ori pe an, in miezul marilor posturi si infrinari, pazite de Evtichie cu mare infricare. Celelalte mici sau mijlocii cercari, abia niste ciupituri ori ghionti diavolesti, se intimplau foarte des, fie din senin, fie mai ales scornite de insusi hartagosul calugar. Dar fiind pe inghesuite, manastirea nu le tinea seama. Caci cuviosul nu numai ca nu ocolea ispitirile, ci le chema cu dinadinsul, in toate chipurile. - Este o pacatoasa trindavie, spunea el fratilor, sa zaci linistit in huzurul manastirii Monahul trebuie sa se afle necontenit in lupta, vesnic agerit si pururea sculat asupra vrajmasului diavol. Altfel se cheama ca ai facut pace si buna intelegere cu Satana Si, mergind amindoi alaturi de drum, iti da un brinci cind nu te astepti si te rostogoleste drept in gheena. - Dar de ce sa chemam noi insine asupra noastra ispitele si sa ne luptam cu patimi rascolite de noi singuri, fara nevoie? il intrebau unii frati. - Fiindca asta este adevarata treaba a monahului, nu cuhnea si invirtirea mamaligilor ori motaiala in strani, cum fac cei mai multi ii sfichiuia cuviosul. - N-ai dreptate, parinte Evtichie i se impotriveau unii mai coltosi. Asta ar fi sa ispitim pe Dumnezeu, cel care singur trimite, cind si cum vrea el, incercarile ca, de pilda, lui Iov si altora. A le iesi inainte si a le chema noi singuri mi se pare o trufie, socotindu-ne mai tari decit ne este ingaduit. - Hei, daca ai cugeta mai adinc, ai afla ca si netrimiterea de ispite este tot o incercare. Si inca mai grea: Dumnezeu te lasa, sa vada ce faci tu singur. Caci imbuibarea de liniste si odihna duhovniceasca e le fel, daca nu si mai cu pacat decit cea cu mincare si bautura. Trebuie mereu tinuta treaza impotrivirea in duh la ispite; caci „daca n-ar fi ispitele si patimile, n-ar fi nici cununile virtutilor", cum spune marele Antonie, a carui mareata pilda trebuie sa luam. Si le astupa gura Urmator acestui indreptar, el se inconjura de tot ce l-ar fi putut impinge la pacat. Cind intrau la el, fratii ramineau zgiiti la sirul de clondire rasfatate pe politele dulapului deschis ca o dugheana jidoveasca. - Ce sint sticlele astea, parinte? il intrebau ei cu prefacuta nevinovatie, desi stiau, si le lasa gura apa. -Astea nu sint sticle, sint ispitele mele, pacatosul raspundea el cu umilita mindrie. - Cum ispite! lungeau ei vorba, doar le-o destupa una - Diavolii, inchisi si zavoriti acolo cu dopuri si se incrunta. Caci parintele Evtichie isi tinea mereu la vedere vinaturi, rachiu, tescovine si alte bauturi asemanatoare, si le minuia cu anume socoteala, ca sa-l scoata din minti Cind YŁne_a_cercarea ejejjq insufleteau si-i trimiteau niste zimbete amestecate cu izuri desfatatoare ce-i trezeau narile: gindul i se aprindea, pofta se dezlantuia in gitlejul uscat pina-n fundul maruntaielor, incingindu-l ca o volbura. El se repezea atunci la sticle. Dar inainte de a le atinge, cadea jos, se zbuciuma, se batea cu sine, pina ce biruia ispita. Dupa care adormea Alteori, cind simtea ca ghesul lor este aproape sa-l dea gata, punea mina pe clondire, le incarca in cos, alerga la lac, intra in luntre si vislea pina-n mijloc, linga un plaur, unde apa avea pe putin doi stinjeni adincime. Acolo arunca, una cita una, sticlele, ce se duceau bolborosind la fund. - Na, diavole, racnea el sticlei, na! du-te in fundul marii, unde te blestem sa stai legat o mie de ani. Si se intorcea impacat la chilie. Numai ca niste calugari dibuisera bulboana dracilor lui Evtichie. Si dupa-amiaza, in atipitul manastirii, se strecurau acolo, legau pe unul din ei cu fringhia de mijloc, ii puneau un bolovan greu in brate si-i dau drumul in ape. Cufundatorul se ducea vijiind la fund, unde incepea sa co-trobaic in toate partile, pina da de clondirul odihnind, ca un crap somnoros, in nomol. Atunci zguduia fringhia, semn sa-l traga afara Si asa de mai multe ori: nu se lasau pina nu scoteau de la blestem macar citiva din diavolii cuviosului. Asijderi si la ispitele lacomiei pintecelui cucernicul era fara de infringere, desi podul chiliei era plin inadins cu sunci, slaninute, pastramuri, ghiudemuri, precum si alte mezelicuri de dulce, atirnate de grinzi. Unele se cam imputisera de atita asteptare; dar oricum Evtichie nu se atingea de ele, nu numai in zilele oprite, ci nici chiar la praznicele mari, cu dezlegare. De cind se calugarise nu pusese came in gura. Din cind in cind, cobora afumaturile in chilie, le aseza intre clondire, le privea, le mirosea si se perpelea apoi jos, la picioarele lor, ca un apucat. Dracii plezneau de necaz, impingindu-l zadarnic sa guste macar. Dupa biruinta el le urca, potolit, la loc, ca pe niste ghiulele de atlet, cu care se exersa, ca sa-si tie, tari si incordati, muschii duhovnicesti ai vointei si infrinarii. Vremea noastra l-ar fi categorisit numaidecit drept nebun, rinduindu-l in cine stie ce psihoza cu halucinatii sau epilepsie cu delir. Dar la inceputul veacului trecut, cind Evtichie se adapostea in manastirea Cemica, se chema ca este un vajnic si invrednicit monah, dupa chipul si canonul marelui Antonie, pustnicul cel vestit pentru razboirile lui cu ispitirile. Si ca el infloreau pe atunci inca multi schimnici in schiturile Rasaritului. Cu mare osebire ca la Antonie si la ceilalti ispitele erau doar amagiri ale inchipuirii, zamislite de mintile lor infierbintate de pofte si patimi. Pe cind Ia Evtichie meritul si slava erau cu atit mai mari cu cit momelile erau pipaite, carne si bauturi adevarate; autentice, am zice noi cei de azi si, pe deasupra, Evtichie vietuia nu la adapostul pustiei, unde nu calca tipenie de om, necum de muiere, ci intr-o manastire imbelsugata cu tot soiul de bunatati si inlesniri de care se imbuibau toti ceilalti soti ai lui. Ba inca, pusa in gura Bucurestilor, plini de circiumi si tractire, care-ti fac nu numai cu ochiul, ci te trag de minecile rantici si de poalele giubelei. In marea lui osirdie de a se osti cu vrajmasul diavol, un singur lucru amara grozav pe parintele Evtichie: ca pentru adevaratul razboi cu demonul curviei nu avea la indemina femeie. Si pentru asta se simtea ciuntit ca de o aripa. Trebuia sa se multumeasca numai cu cele ce-i plas-muiau diavolii inchipuirii, care ii aduceau sub ochi si-l gidilau sub pintece cu amageli dulci, ce se insufleteau, cresteau, prindeau carne, scoteau sini, desfaceau pulpe, intindeau brate trandafirii, cum vazuse el odata in niste poze, gasite in ceaslovul unui calugar. Astea dau, dar foarte pe departe, simturilor lui nemultumite, stiinta ca are cit de cit de-a face cu amagirile sexului dusman al pierzatoarei Eve, cu care ardea sa se masoare de-adevarat, nu asa, in naluciri. E drept, si asta spre lauda sa, ca ceruse de la staret ingaduinta sa aduca in chilie o femeiusca tinara si nurlie, care venea des cu treaba si fara treaba si se invirtea prin manastire. Cu asta se lega el sa dea proba infrinarii. - Parinte staret, se rugase el fierbinte, cearca-ma. Lasa-mi-o numai trei nopti, si ai sa te incredintezi cu ochii. Sfintia ta stai la geam si te uiti cum am sa ies curat din ispita. - Si cum ai sa faci? il siciise superiorul. -Apoi pe ea am s-o culc goala in pat, de care eu n-am sa ma apropii macar de-as crapa. O privesc numai si ma rog lui Dumnezeu sa birui protivnicii inghesuiti in jurul meu cu limbile scoase. - Pina la sfirsit au sa te tirasca de par pina la ea prorocea batrinul, care stia si el ceva. - Dar pentru ce tin eu mir de la Sfintul Mormint: ma ung tot, si ghearele incornoratilor aluneca de pe mine. - Si apoi ce crezi, ca am eu timp si sanatate sa tremur la geamul cuviosiei-tale trei nopti in sir, la rind cu diavolii, ca sa te priveghez? -Atunci intra si stai in chilie pe scaun sau chiar pe pat, la picioarele-i, gasi dezlegarea parintele Evtichie. - Lasa, lasa! destul iti faci mendrele afara din manastire Si staretul, neintelegator, raminea neinduplecat. Evtichie scotea buza de jos inainte, o refeca peste cea de sus si iesea din staretie bombanind, mai ales ca bobirnacul despre mendre il ustura, aducindu-i aminte de o lupta cu ispitiri nu tocmai desavirsit dusa la capat Cu citeva luni in urma, colindind Bucurestii pentru treburile manastirii, cuviosul nemerise la hanul tinut de vestita grecoaica Valenta, din Podul Calitii. Hanului ii zicea „La Mihai Viteazul", caci Ia intrare, pe paretele de afara strajuia zugravit pe un cal alb falnicul erou de la Calugareni, cu barda amenintatoare in stinga. Hangita l-a primit cu cinste, l-a poftit la o masa si l-a imbiat cu un paharel si mezelic alaturi. Monahul a multumit, dar nu s-a atins de ele. La dragalasa straduinta a gazdei, ci trebui sa marturiseasca de-a dreptul ca nu mai stie de carne si bautura. - De mult? se interesa hangita. - De cind am imbracat haina asta a Domnului - Dar de femei? il intreba napristan ea, rizind vulpesa. - Niciodata, in viata mea!,.. Si sa ma fereasca Dumnezeu se lepada cuviosul cu tarie. Muierea a lasat supusa capul in piept, a plecat pleoapele, dar pe sub gene il privea hoteste: in rantia lunga si infoiata, parea voinic si inca tinar Din vorba in vorba, cind pe greceste, cind pe romaneste, repede s-au imprietenit, muierea fiind foarte inclinata catre fetele bisericesti, care, cum le merge vorba, mai statute si mai bine hranite, se dovedesc tari in acele privinte dupa care sint ahotnice muierile. - De citi ani esti, parinte? il ispiti ea cu interes. - De patruzeci si unu, merg pe patruzeci si doi. - Pacat! zise ea c-un fel de parere de rau. - De ce? se mira Evtichie. - Esti inca un barbat in puteri si spunind asta, ea ofta. Valenta era o vadana tinara si frumoasa, ca o poza din cele gasite de Evtichie in ceaslovul calugarului: inalta, implinita in came, cu pielita balana, chipul oval, ochii mari cit niste carabusi negri, gura cu buze rosii, carnoase, arcuite spre colturile ascunse in gropite si mereu zimbareata. Fuioarele parului pana de corb ii cadeau numai bucle pe spate, zulufi la timple si pe dupa ghiocurile urechilor Umbla cu bratele goale intr-un camizon de borangic, rascroit de i se vedeau tufele de par de la subtiori, si se strevedea doldora sinilor dind buzna prin subtirimea pinzei. Calugarul a coborit fara sfiala ochii mai jos de mijloc, ca sa amanunteasca minunea coapselor, precum si celelalte dulci ghicitori ale nurilor ascunsi sub fusta cam prea zuvelcata, de sub poalele careia scoteau girurile albe si subtiri gleznele. Femeia intreaga era nu o ispita, ci un lant de capcane, o bulboana de ademeniri: cu asemenea vrajmasa primejdie facea sa dai piept. Evtichie, incurajat de iscodirile Valentei, si-a marturisit sfios pasul, adica arzimea lui de ascet, care nu gaseste prilej trupesc sa se puie la cercare. - Cum se poate, parinte, sa nu se gaseasca femeie gata pentru asemenea lucru de cinste se indigna hangita, insufletita. Atunci, cuviosul indrazni s-o roage smerit sa-l ingaduie ca sa implineasca amindoi aceasta sfinta rivna, avind a cistiga si ea din cununile virtutilor. Muierea a zimbit viclean si, prefacindu-se intelegatoare, s-a invoit sa-l bage noaptea in iatac, unde sa-i slujeasca la slavita biruinta asupra diavolului curviei. In gind nu se mai satura sa se minuneze de iscusita fatarnicie si viclesug al popii. Ascultindu-l, il cintarea si-l prubuluia din ochi: ii placu infatisarea lui razboinica, incruntarea fruntii late, nasul frumos, drept, cu muchia ascutita si narile subtiri, ochii adinci, arzatori si cercanati, barba neagra, rotunda, implinind cu noblete o fata trasa, lucrata de focul launtric. Aducea cu viteazul ce calarea incordat pe paretele din fata hanului: si se dori strunita, asijderi calului, sub pulpe de viteaz. A inchis hanul mai devreme, a trimis slugile la culcare si l-a virit pe cuvios, prin dos, in iatacul unde-l astepta masa imbelsugata cu mincari, trufandale si bauturi. Monahul n-a luat macar o imbucatura, cu toate indemnurile si pilda gazdei, care a mincat si a baut cu mare necumpatare. „AI dracului popa, isi zicea ea in gind, bine stie sa se prefaca!"' Cuviosul, rabdator, astepta. Ea s-a dezbracat pe indelete, in vazul lui. Desprinsa din betelie, fusta albastra ii cazu la picioare, si din foile ei femeia iesi ca un miez dintr-o floare uriasa. Camasa trasa peste cap zbura cit colo, cu minecile fluturind ca niste aripi Si ea se intinse goala si mindra, cu miinile sub cap, pe divan. Evtichie se trase si ingenunche linga usa, o privi cu ochii iesiti din cap, dirdiind in friguri, dar nu se mai clinti spunea repede in gind rugaciunile cele mai aparatoare de primejdii si chema numele Mintuitorului, batind tot mai des fruntea de dusumea. Valenta se schimba: sprijinita intr-un cot, cu fata spre el, il privi o vreme rabdatoare, sorbind din ceasca de cafea de pe masuta. - Vino, parinte, mai linga mine, zizii ea dulce, pe greceste, imbiindu-i cu bratul sidefiu fili-geanul. Ti-i ruga pe urma Evtichie ridica pleoapele, clipi orbit, se misca a plecare, rantia se umfla pe el, gata parca sa zboare, fluture negru spre lumina Dar cazu numaidecit iar in genunchi, se plesni cu capul de scinduri, inmultind crucile. Femeia il mai ingadui putin. Apoi il intreba cu glas dezmierdat: - Cum vrei sa stau? E mai bine asa? Ia uita-te Si se intoarse cu fata in sus Trupul, intins intii ca o coarda gata sa sune, se mladie, usor, fara moleseala, pe arcuitura tainica a salelor. Deasupra pieptului pilpiira, in tremur usor, parca sa-si ia zborul, sinii invoalti si in mintea ispititului licari stihul din Cintarea cintarilor. „Titele tale ca doua porumbite albe". Evtichie gemu inabusit, se zbatu, falcile mestecara balele ce se clabuceau Ia colturile gurii. Dar nu se clinti. Valenta, din ce in ce mai uimita, nemultumita de neasteptata purtare a omului, se rasuci din nou spre el si-i puse drept in ochi lumina goliciunii ei, cu ascunzisul tainic ce-i incheia intr-un zbenghi negru despicatura coapselor, sub pintecele cu rotunjime de val oprit din joc. - Sau iti plac mai mult asa? Si-si desfacu coapsele in laturi, pornindu-se pe un hohot de ris nefiresc din care abia se opri ca sa-i spuie, suparata: Apoi ce faci d-ta, parinte, nu e deloc cinstit Calugarul stete din framintare, s-o asculte. - Ca sa fie adevarata lupta cu ispita, trebuie sa te dezbraci si d-ta ca mine si sa vii alaturi. Atunci are sa ti se dovedeasca taria Asa, daca fugi Evtichie, speriat, isi strinse hainele pe el, ca lovit de un frig neasteptat, si-si pipai ciocanelul. - Hai, vino sa te ajut sa-ti scoti dulama aia grea Si-i intinse capcana alba a bratelor Cuviosului i se paru doi serpi. Si, ca o pasare fascinata, porni, tiris, spre ei Femeia zvicni in sus sa-l prinda. Dar el, cu un muget adinc, se trase pe patru labe inapoi pina se izbi de usa Atunci, ea nu-l mai invoi intaritata, alerga la el si, amestecind risul cu plins, tabari sa-l imbratiseze. Voinica, il incinse cu bratele, sprijinindu-l de pieptul ei, il strinse infocata si se puse sa-l sarute. El se apara din toate puterile si se trinti la pamint, cu fata in jos, ca un luptator in arena, tirind-o si pe ea. Valenta, aprinsa, se scula, il incaleca intre pulpe ca pe un armasar naravas, isi viri miinile sub trunchiul lui, oricit de greu isi apasa el trupul si palmele in pardosea, si izbuti sa-l intoarca iar cu fata-n sus: se intinse peste el, il incolaci cu bratele si-i astupa cu gura ei invapaiata gura. Si asa, doborit, il tintui locului, indesindu-si sinii, intaritati, in pieptul lui. Calugarul, inabusit, se opri din zbatere, abia suflind. Ea se folosi de prilej: isi desclesta de sub el bratul drept si incepu sa-l bijbiie pe sub vesmintele fara nasturi dind la o parte rantia, anteriul Si, inversunata, coborind mina tot mai adinc, dete de ceva grozav de tare Se opri, napadita de bucurie; se salta si se dezlipi putin de el, slabind strinsoarea, apuca si trase: ciocanelul. Uluita, se descumpani. Evtichie folosi ragazul si se smuci de sub ea ca un nebun, zvirlind-o in laturi Valenta, furioasa, sari iar pe el si se porni sa-l scuipe, sa-l zgirie, sa-l plezneasca cu palmele. Era insusi diavolul dezlantuit asupra cuviosului. Despletita, gifiind, scrisnind, ii puse piedica si-l trinti din nou. Evtichie, cazut mai departe, cind o vazu cu groaza ca se napusteste iar peste el, avu doar timp sa smulga pistolul din carimb si-l intinse - Trag, racni el. Valenta incremeni. isi veni insa repede in fire. Se gindi o clipa: nu era tilhar. Tot cum spusese el si ea nu-l crezuse, era un popa nebun. Si daca nu-l putuse birui, ca sa nu ramina de batjocura, are sa puie macar slugile sa-l bata Si se pomi pe tipete sa scoale casa. Noroc ca usa era cu cheia in ea. Evtichie o rasuci, iesi de-a-ndaratelea si se pierdu in intunericul ulitei, urmarit de chiotele argatilor. Si-a lasat zalog numai ciocanelul si comanacul. Pastra insa amintirea intimplarii cu mare pogoramint, ca o incercare trimisa de sus, desi in-vristata cu calduta adiere de placere. A doua zi cuviosul s-a infatisat iar hangitei cu smerenie, limpede si nevinovat ca un prunc: - Ce mai vrei? se rasti ea. - Am venit sa nu-mi tii minie si sa ma ierti daca te-am suparat cu ceva, se ruga el. - Ii fi avind gust sa iei proba de la capat, il fulgera ea si cu ochii, si cu glasul. - Cu voia lui Dumnezeu, cind s-o putea si cum s-o putea. Acum imi cer numai iertaciune, ca plec la manastire si poimiine ma impartasesc. Si nu pot primi sfintele taine daca nu sint impacat cu cei pe care i-am mihnit in vreun chip. insusi Domnul ne opreste Valenta il asculta uluita. - Asa ca milostiveste-te ca o buna sora crestina si da-mi iertaciune, sa ma pot infatisa inaintea potirului. Femeia inca nu pricepea. -Altfel, urma cuviosul, ne incarcam amindoi de cel mai mare pacat: impiedicarea de la sfin-ta grijanie Surprinsa de neasteptata intoarcere si umilinta a monahului, groaza de nelegiuirea pe care incepea s-o inteleaga inmuiara mindria ranita a femeii, care-i zimbi si-l ierta. Evtichie da sa plece, blagoslovind-o. - Stai sa-ti aduc culionul, il chema ea. Ciocanelul il opresc: poate-ti trebuie cind mai vii; si parca scrisni din privirile ochilor ei rai de deochi. El nu se tulbura. Si pleca impacat. - Tot o sa mi-o platesti tu odata! spuse pe urma lui Valenta, venindu-si in firea ei adevarata. Asta era, intr-un fel numai, cuviosul Evtichie: calugarii nu cunosteau si celelalte chipuri ale sale. Ei il ascultau cu prefacuta bunavointa si-l lasau intr-ale lui. Ia o parte. Nimeni din marii ierarhi de la Ierusalim si Sfintul Munte, unde vietuise indelung si se facuse cunoscut, nu se ostenise sa descurce incilceala lui de sfintenie cu necontenita alergare dupa patimi, curatia-i ingereasca necurmat intr-o frateasca vrajmasie cu demonii; marea-i umilinta inclestata de trufia unui vesnic razboi cu ispitele, desavirsita-i dragoste de frati ingemanata cu muscatoarea biciuire a batjocurei si umorului, adincu-i duhovnicesc plin de uluitoare copilarii, precum si alte multe nedumeriri, din ghemul de bogata taina impletit cu biata omeneasca putinatate, din care se alcatuia cuviosul parinte Evtichie. in el nu se despartise inca bine ziua de noapte, timpurile noi de veacul din mijloc. Trupul sau lipsit de bucurii, trist vestmint de carne aspra si saraca, ca o dimie, i-l captusea duhul cu o somptuoasa purpura de inchipuire desfrinata, cum numai imparatii poeti aveau. II Eftimie se trezise de mic intr-o chilie a Mitropoliei din Bucuresti, adus de unchi-su, mare ecleziarh al sfintului locas. Crescut fara abatere in toate rinduielile monahicesti, fu uns calugar inca inainte de a pasi pragul tineretii, cind primi numele de Evtichie. in acest timp deprinsese toata stiinta teologiceasca, multa-putina, cita se dumica pe atunci la noi, si, pe deasupra, limba greceasca de la un dascal fugit din Tarigrad, care ii impuiase capul cu tot felul de povesti despre Tara sfinta si Ierusalim. Cind ecleziarhul se hotari sa faca a treia oara hagialicul la mormintul Domnului, n-a fost greu lui Evtichie sa-l induplece ca sa-l ia cu el. Dar abia ajunsera, incarcati de daruri pentru gazde, si batrinul muri. Calugarasul orfan se aciua pe linga manastirea greceasca unde gazduisera, asteptind prilej de intoarcere. Dar se lipi asa de tare de locuri si oameni, ca nu se mai indura sa le paraseasca: ramase acolo. Apoi, din pricina unei intimplari cu ucidere, pe care o povestea citeodata, fugise la Misir, ce-i mai zicea si Eghipet, unde drept pocainta, cit mai ales inflacarat de ispravile marelui cuvios Antonie, se statornici sapte ani in Sketul Thebaic, pustnic traitor in mormintele vechilor egipteni. Cu inchipuirea aprinsa de soarele pustiei, el isi insusise rind pe rind toate ispitirile sfintului a carui viata de razboire cu nalucirile pacatului se cazni sa o urmeze intocmai. Zi de zi, noapte de noapte, vietuise numai intre hartuitoare vedenii, cind stralucite, cind hide, de la regina din Saba sau Avestita, pina la diavolita cu cap de scroafa, care-l navaleau pe neasteptate. Si nu mai putea vietui fara ele. Dupa ce-si facuse canonul, plecase mai departe. Sculase din trestiile Nilului, fara sa se inspai-minte, crocodilul, leviatanul biblic. Poposise prin ruinele slujind drept adaposturi, unde aspidele tulburate de Ia odihna se strecurau printre picioare. Batuse tara Nubiei cu sfintul oras Axum. Calatorise la manastirea cea fara de porti din piscul muntelui Sinai, unde se patrunde, de raul arabilor agareni, numai catarat peste zidurile inalte intr-un paner tras cu fringhia. Strabatuse Siria, Libanul cu cedrii lui Solomon, ascultase slujba in biserica maronitilor, intirziase la vechii copti Din toate astea se alesese cu sufletul si mintea imbogatite, dar si ingreuiate de cite descoperise: taine, traditii, legende, ciudatenii si eresuri, carora le facea loc cu nesatiu tot mai adinc in el. Misteriosul trecut il umpluse de un crestinism ramas salbatic pe acele meleaguri. intors in Ierusalim, cu aspra lui asceza, cu razboiul ce da ispitirilor si cu multe alte nesuferite deprinderi aduse din intunecimile africane, stinjenea grozav grasa si molcoma lene intru Cristos a inaltului cler ortodox, care la inceput il imbratisa pentru faima lui. Ca sa scape de el fara sa-si ridice in cap pe cei ce-l socoteau un sfint, patriarhia din Ierusalim il trimise in tara, cu puteri depline asupra manastirilor si a schiturilor inchinate Simtului Mormint. Si Evtichie se intoarse astfel la metania de care tinea Mitropolia Bucurestilor, unde se calugarise. Aici nu-i placu: nu-l incapea nici asta, cum nu-l incapuse nici lavrele din Ierusalim cu turbulentul Iui calabalic de asceza si pocainta ce-l tira pretutindeni cu el. Dupa ce puse rinduiala in treburi, se trase intr-o latura a Cernichii, pe marginea lacului, ca intr-o chinovie, unde de cinci ani in sir tulbura linistea obstii cu apucaturile si canonirile lui, din care fratii chinuiti de el cercau zadarnic sa-l scoata. - De unde ai invatat, cuviosia-ta, il intrebase staretul turlac de neodihna unei nopti in care ii batuse ligheanul la fereastra, de unde ai invatat aceste grozave deprinderi intru totul neduhovnicesti? - Care, sfintite? se smerea Evtichie. - Bataia aramei si impuscaturile, spunea cu naduf superiorul Mai lipsesc trimbiteleL. si ofta. - Ai sa le auzi si pe-alea la judecata de apoi, cind o sa-ti fie prea tirziu, i-o trintea cuviosul. - Bine, bine Lasa ce-o sa fie atunci acolo, in cer Eu te intreb de cele ce savirsesti cuviosia-ta aici, in ograda noastra. - Apoi cit colinzi, atitea vezi si auzi, raspundea, intepat, judecatul. - Si urmeaza ca daca le vezi si le auzi, sa le si imbratisezi? il dojenea mai-marele. - Daca sint bune si de folos, fireste, raspundea iar cu nevinovatie Evtichie. - Nu vad in ce chip ar putea fi bune, se jalui batrinul. Lamureste-ma. -Apoi, iaca, incepea cuviosul, poposisem intr-o latura din adincul Misirului, la o veche lavra de monahi copti, care crestinasera harapi din cei cu buzele groase cit destele sfintiei-tale. Aci, staretul, oarecum rusinat de privirile lui Evtichie, oprite cu staruinta asupra miinilor lui cu degete cit niste cirnati, le vira in minicile dulamei - Si cum crezi sfintia-ta ca alungau acestia vircolacii care le mincau luna, precum si alti demoni cc-i necajeau? - Cu rugaciuni, rasufla staretul. - As cu rugaciunile nu faceau nimic. Ieseau cu tobele lor facute diripiele de om. Aici staretul o sfeclea, temindu-se sa nu-i vie si lui Evtichie intr-o zi gust sa jupoaie pe vreunul din frati sa-si alcatuiasca darabana. Asa ca se mai inmuia - Oricum, tobele suna mai domol ca ligheanul cuviosiei-tale -As, nu le-ai auzit; nici dracii nu le sufereau, necum sfintia-ta Ca biteau in ele chiuind si urlind pina ajungeau Iac de sudori. - Cine? intreba zapacit batrinul. - Harapii, il lamurea Evtichie, ca diavolii se dau batuti si fugeau. La crice incercare a railor, cuviosii arapi puneau tobele in lucrare, si izbinda era fara gres a lor. - Bine, bine, se domolea batrinul, dar impuscaturile? si iar se-ncrunta Pentru asta parintele Evtichie incepea alta poveste, cu beduinii din desertul Siriei, unde umblase cu caravanele. - Varvarii astia, spunea el, sint foarte bintuiti de duhurile rele ale pustiei, mai ales in noptile cu luna. Diavolii se aduna haite imprejurul taberei, scheauna, urla, de nu-ti asa o clipa de hodina. - Astea sint fiarele de noapte ale locului, cerca sa-l indrepte ascultatorii. - Or fi fost! dar printre ele se amestecau, luindu-Ie infatisarea, demonii, intaritindu-le impotriva noastra, il incredinta Evtichie. Atunci numai cu focuri de pusca ii piteau supune si alunga. Altminteri, ne-ar fi facut cine stie ce sotii: ne rasturnau corturile, ne furau camilele - Bine, il oprea staretul, astea le inteleg acolo, intre capcaunii aia negri.inradacinati cu vrajitoriile lor paginesti. Dar aici, in pamint curat si blagoslovit? Si chiar in sfiria manastire? Ca diavolii pustiei au ramas acolo, duca-se pe pustii - Apoi eu trebuie sa te invat pe sfintia-ta, se supara Evtichie, ca dracii sint aceiasi pretutindeni? Ce e daca aici e Cernica? Ii are si ea pe ai ei, ca nu s-or fi tinut tot aii din pustie pina aici dupa mine, sa ma necajeasca - Cum vad eu, cuviosia-ta, se asprea superiorul, traiesti tot timpul nurrai intre ei - E mai bine asa, parinte staret. Eu petrec, zbuciumindu-ma cu diavolii, scurta mea viata paminteasca. Sfintia-ta ai sa stai cu ei calarindu-te toata viata cea vesnica$i sa stii, incheia el, ca este un cuibar mare de ciraci chiar acolo sus, unde huzuresti sfintia-ta, unde ei se pitulesc cind ii incoltesc eu, incit ma mir cum mai incapi si rasufli de ei - Nazareli de-ale tale, se infuria batrinul, pierzindu-si rabdarea. - Doar ca-si mai fac loc cind intra si se ghemuiesc in lazile cu galbeni ce tii sub pat, unde sclipesc de nu stii ce e: aur ori ochii lor? Staretul, minios, se domolea gindind la trecerea ce avea nebunul la Miropolie si la Ierusalim. Si, mormaind, ii intorcea spatele, urcind treptele pridvorului, unde il ateptau filigeanul cu cafea gingirlie si narghileaua cu dulce imamea de chihlimbar. III Cit era de noduros si de nesuferit, se dovedise totusi ca poate fi uneori d«mult folos. Staretul numai pe el il trimitea la Bucuresti pentru treburi incurcate, judecati, lacranatii si mai ales dar-aveluri banesti. El izbutea sa le descurce si facea totdeauna buna isprava. Ivea deschise usile mitropolitului, patrundea in divan, vorbea greceste si turceste, cele doua chei cu care se deschideau toate chichitele obladuirii de atunci, si mai presus de toate avea o indrazneala de sfint. La asemenea imprejurari, intre oameni firesti cu care trebuia sa judece si sa lucreze la fel, parintele Evtichie lasa asprimile pustiei, parasea pe diavoli, amina ispitele si-si scotea la iveala stiinta de oameni, subtirea-i duhovnicie, patrunzatoarea-i intelegere. Se intorcea, cum spunea el insusi, pe dos. Intra astfel in lumea treburilor inalte, se freca de boieri divaniti, de mari fete bisericesti si fanarioti simandicosi, care nu se scandalizau de indraznelile lui cu duh. La boierul Cernica il cunoscu protipendada, care se intrecea sa-l pofteasca, imbratisindu-l cu interes pentru cite petrecuse si cite povestea. El ii invata ca un intelept dascal, asijderi marelui Antonie, care a fost nu numai podoaba pustiei, ci si a cetatii Alexandria, unde intra cu propovaduirea si pilda pina la palatele paginilor si iatacurile curtezanelor. Cistigul era indoit: si pentru cei ce-l ascultau ce desfatare, si pentru parintele Evtichie, care la vederea atitor pacatoase ademeniri lumesti isi imbelsuga provizia de pofte, patimi si ispite pe care le cara cu el la chilie; cucoane cu sinii albi despuiati, divane moi, bucate gustoase, bauturi in vase de aur si de argint, vesminte muiate in fir si pietre scumpe, toate cu mult mai presus decit saracacioasele lui inchipuiri. Pina si tigancile roabe erau mai pline de voluptate decit reginele ce-i trimiteau diavolii. Pentru asemenea apostolie in lumea veacului, cuviosul se pregatea cu grija, ca un sol al Domnului. Pe linga jegul ce lasa in lighean, lepada salbatecia cuvenita chinoviei, isi dichisea parul si barba; mergea pina acolo ca-si freca virtos dintii cu cenusa si sare, nu cumva duhul graitor sa-i fie pingarit de vreun rau miros al gurii. intr-o seara staretul a coborit la el cu rugamintea sa se duca sa ridice de la Mitropolie lefurile calugarilor pe sase luni in urma si ajutorul pentru reparatiile manastirii Totodata sa traga la boierul Cernica, ctitorul, sa ia cisturile pentru finetele manastiresti arendate de el, precum si banii ce varsa pentru acatiste, pomeniri, sarindare, ulei de candele, luminari si alte daruri pe care le platea la soroace. Dar mai ales sa scoata de la negustorii din piata banii pe roadele manastirii, miere, ceara, pometuri, vin, peste si altele, incredintate lor spre desfacere. Treaba grea, cu rasfoiri de catastife, tagade, ciorovaieli si incurcaturi cu care staretul batrin nu-si mai putea bate capul si picioarele. In parintele Evtichie avea insa toata increderea; stia carte buna si nu-l putea insela nimeni la socoteli. Si pentru nimic in lume nu s-ar fi atins macar de o para streina. - De ce nu te duci sfintia-ta? ca eu iar trebuie sa ma spal, sa ma piaptan, sa ma primenesc - Eu sint ghirav, de aceea te rog sa ma ierti ca te necajesc iar pe cuviosia-ta. Si apoi, sa-ti spun drept, glumi el, ca sa-l maguleasca, cind e vorba de banii manastirii, nu stiu cum fac ca mereu ii incurc cu ai mei. Parca mi se lipesc de degete. - Cum asta? se mira copilareste Evtichie. - Nici eu nu-mi dau seama. Ba sint uituc si nu mai tiu minte unde i-am pus. Ba ii amestec cu ai mei si nu-i mai pot apoi osebi si ramin acolo. Ba ii scap in buzunarele sparte si ajung in captuseala, unde se pierd ia, pacate - Bine, asta cind ii ridici sfintia-ta. Dar cind ti-i aduc eu si ti-i pun porcoi in poala, aparte, fisicele de lei ai manastirii si osebit ai fratilor? - Asta-i alta socoteala si se cheama partea leului, facu haz staretul singur, Evtichie neavind chef sa-i tie isonul. A doua zi din zori cuviosul, in vesminte de oras, incaltat cu botforii captusiti de pistoale, intra in codrul ce se revarsa din Vlasia mare pina la strasina Bucurestilor. El lua cararea prin padure, scurtind cu jumatate drumul ce ar fi facut altfel cu hodoroaga si mirtoagele manastirii. Codrul se adincea cu funduri negre-verzi ca ale marilor, prin care jucau ici-colo, aidoma unor pesti de aur, strelicii zarilor, ca dintr-odata sa se lumineze intr-un liman de poiana cu mireasma de miere neculeasa de la inceputurile lumii. Iar mai incolo sa se invaluie intr-un amurg de altar cu bolti zidite de inaltele coame ale gorunilor, unde nici pasarile nu cutezau sa ciripeasca. Dar chiar daca i-ar fi cintat toate privighetorile primaverii, calugarul nu s-ar fi sinchisit, cu gindurile prinse in plasma launtrica a duhovnicestilor sale framintari. Rasaritul soarelui l-a prins la Mitropolie, unde a ascultat slujba, pina s-a sculat, tirziu, inalt-preasfintitul. Chemat sus, a sarutat cu inchinare mina de pe toiag a arhipastorului, care l-a oprit la masa. Acolo, oaspeti de seama, mari chiriarhi, vladici, arhierei, dascali greci si alti ipochimeni ai mitropolitului. Chiar de la mastica si maslinele de Volo s-a incins tala lunga despre locurile sfinte, slujbele de la Ierusalim, certurile pe Sfintul Mormint. - Parinte Evtichie, cum a fost cu letinul acela? il stirni la povestit mitropolitul. Ca, uite, nici vladica Neofit, nici vladica Antim nu cunosc intimplarea. Cuviosul ridica ochii din talgerul de argint, cu mincarea lui osebita de post. -Apoi, inaltpreasfintite, eu pina la urma ramin sa cred ca n-a fost popa letin, ci tot Satana, care, strecurat in pragul bisericii Sfintului Mormint, care acolo se cheama cuveuliu, ne punea noua, ortodocsilor, piedica sa nu savirsim luminata slujba a invierii dupa canonul cel drept. Ca diavolul tine cu letinii. - Cum se poate una ca asta, diavolul in cel mai sfint locas? se supara un vladica. - Lasa-l, preasfintite, nu-l abate de la povestire si mitropolitul ii facu semn sa urmeze. Dar Evtichie atit astepta si tabari pe vladica ageamiu. - Apoi mei atit nu stii ca dracii, cazuti, insa tot ingeri au ramas doar ca-s negri. N-au aripi? N-a fost Satana cel mai inalt arhanghel? Nu urca el uneori in cer sa stea de vorba cu Dumnezeu, de pilda cind i-a dat pe Iov spre cercare? - Ce-are de-a face una cu alta? se zbatea vladica, spre hazul tuturor. -Are! Ca tot asa le ingaduie Domnul intrarea in biserici, sa cerce credinta si taria slujitorilor Crezi ca Satana nu te-a vazut zilele trecute cind preasfintia-ta ai mincat acasa, singur, un pui fript intreg si pe urma ai intrat in altar de-ai bolmojit liturghia? El te-a indemnat Si tot el te-a insemnat pe raboj. Vladica se rosise tot, ca o sfecla. - Nu-i adevarat! striga el. - Lasa, lasa, nu mai tagadui, ca si mie mi se intimpla citeodata asa se marturisi mitropolitul impaciuitor. - Dar de unde stie el? izbucni furios infruntatul. - Ei, tot de la draci ei i le spun, ca tot timpul numai cu ei are de-a face. Si acuma urmeaza, parinte Evtichie Dar asta nu se dete batut. - Ziceti ca nu intra diavolii in biserica? Uite, este o lavra zisa a Demonului - Stai, il opri mai-marele, ispraveste intii cu letinul. -Apoi e gata, inaltpreasfintite. Letinul acela, in fruntea unei haite de eretici catolici, din aia rasi de barba si musteti ca raspopitii nostri, se protapise in usa Sfintului Mormint, hotariti sa ne impiedice, desi era rindul nostru, al ortodocsilor, sa intram la dumnezeiasca slujba a invierii. Capatasem hatirul cu firman si mare bacsis de la pasa, cirmuitorul turcesc al cetatii. Ca noi, adica grecii, stim sa lucram cind e vorba de drepturile Domnului si pe fata, si prin dos. Si, spunind acest din urma cuvint, Evtichie tusi Mitropolitul, la auzul acelei vorbe, clipi si privi in alta parte. - Letinul asta, urma Evtichie dregindu-si glasul, se vede vreun abate ori episcop de-al lor, mai hartagos decit toti, se puse sa ne imbrinceasca. Ba indrazni sa intinda mina si sa impinga pe insusi fericirea-sa patriarhul. Boaitele noastre se lasau minate de-a-ndaratele. Atunci am sarit eu, l-am inhatat, socotindu-l o naiba din cele trimise de Satana, si ca sa-l cerc, am scos ciocanelul asta de care nu ma dezbar, si, poc, poc, l-am pocnit in cap - ca astia nu poarta culioane - pina a cazut jos. - L-ai ucis? rasufla un musafir. -As! ai vazut drac mort? Au zbierat tovarasii lui ca l-am omorit, numai asa, ca sa-mi taie turcii capul. Dar pina sa soseasca ienicerii pusi sa impiedice incaierarile cu ereticii, eu ma si facusem nevazut si luam calea Eghipetului. Dar tot pe-a noastra a ramas. Turcii ne-au dat noua dreptate. Si in nici o noapte ca in aceea nu s-a aprins in mina patriarhului mai lesne si mai inviltorat in lumina somoiogul frecat pe lespedea ce a acoperit trupul Domnului; semn ca plesnise un drac. Dar tot mina Celui-de-Sus a fost aici, urma Evtichie. Ea m-a calauzit in Thebaida sfintului Antonie cel Mare, unde am deprins adevarata lupta pentru pocainta si desavirsire. Plini de multumire, mitropolitul si oaspetii au inchinat iar cite un pahar pentru biruinta drept-credinciosilor si pentru imbogatita pocainta a parintelui Evtichie. Si ca sa umple golul asteptarii celui de-al treilea rind de cafele si visinate, il rugara sa le spuie povestea cu lavra Demonului, pe care o incepuse. - Apoi este o lavra intr-un ostrov de pe Nilul etiopenesc, dincolo de marile fierbaturi ale apelor ce le zic cataracte, unde inca forfoteste sumedenie de necurati, de bastina, ramasi de la faraoni. Unii sint impietriti, de doua ori cit turla sfintei noastre Mitropolii, buzati si urecheati, ca tot duca-se pe pustii. Degeaba le ciopirteam nasurile si le ciunteam labele, ca le cresteau Ia loc. in biserica lavrei inchinata sfintului Mercurie cel cu doua sabii, la care se inchina deopotriva si turcii, si crestinii, se arata totdeauna la praznuirea luminatei invieri o umbra neagra cu bot de ciine, coarne pe cap si aripi de liliac, si se pune in fata arhimandritului, iesit cu faclia sa dea lumina, filfiind sa i-o stinga. Ascultatorii, infiorati, intindeau miinile dupa pahare, sa-si dea curaj. - L-ai vazut cuviosia-ta si l-ai cunoscut? se indoi un preasfintit. - Cum te vad si cum te cunosc pe preasfintia-ta acum! Preasfintiei-sale nu-i prea placu aceasta asemanare. - Altfel v-as spune? se supara Evtichie. - Lasati-l in pace, porunci inalta gazda, ahotnica de snoave si povesti. - Dar, urma Evtichie, pe drac nu-l deslusea toata obstea, calugari si popor, dintre celelalte umbre din biserica. Astfel, de spaima, s-ar fi strivit toti, dind buzna la usa, sa fuga. - Atunci cine-l vedea? - Numai noi, cei cu har, care-l stiam deosebi, se destainuia cuviosul. - Si ce faceati? - Cele ce se cuvenea: slujitorul cel mare al Domnului il trasnea in cap cu crucea ce tinea in stinga, ii baga in ochi faclia aprinsa si-l calca in picioare, pasind netemator spre mijlocul navei, iar noi, preotii mai marunti, dupa el, il scuipam cit puteam - Cum? il scuipati? Chiar pe diavol? - Scuipam nu tocmai pe el, ci cam unde nemeream. Ca ne umpleam unii pe altii de bale, nu era nimic; dar dracul se facea nevazut printre picioarele noastre Si tinea minte infruntarea pina la Pastele urmator. - Si de unde atita indrazneala din partea procletului sa se praseasca in biserica? se nedumereau ascultatorii. - Cica, relua povestea Evtichie, imbunatatitul calugar care cladise biserica, mare schimnic si ucenic de-al sfintului Pahomie (pina la urma sfint si el, adauga Evtichie), a prins unul din diavolii ostrovului motaind ascuns in dosul unui idol de-acela urias. Atit i-a trebuit ctitorului: cum nu avea la indemina alta vietate, a luat cu o trestie masura umbrei duhului rau si a zidit-o in temelia sfintului locas, spre vesnica trainicie. Asa a ramas de atunci diavolul in lavra. Oaspetii se minunara si iar ciocnira. - Sa nu va mirati, ii linisti Evtichie: este in Bizant o biserica unde se afla inchis un inger, rob ei pina la sfmsitul veacurilor. - Povesteste-ne si despre asta, se rugau prelatii, chip sa lungeasca ospatul si taifasul. -Acum e prea tirziu, se apara cuviosul. Si apoi priviti cum cucaie inaltpreasfintitul taman ca cel caruia i-a luat umbra ucenicul sfintului Pahomie Mitropolitul tresari, zimbi strimb si se ridica de la masa. - Unde vrei sa mii noaptea asta, cuvioase? il intreba el, inmuindu-si glasul, de obicei aspru. - N-o pot spune, inaltpreasfintite, ca am bani multi asupra mea si nu vreau sa mi se stie gazda. Si zicind asta, patrunse cu privile de jur imprejur, ca pe niste hoti, inaltele fete bisericesti. Dupa ce mitropolitul iesi pe usa ce ducea in iatacul racoros cu miros de levantica si camfora, musafirii se risipira, cainind cu amaraciune: - Ce pacat ca Evtichie asta, cit e de umblat si dat cu capul pe la icoane, tot necioplit a ramas - Zi-i burduf de ciine, incheie vladica, cel cu puiul fript. * Dupa ce ispravi socotelile cu visteria Mitropoliei, Evtichie trase la boierul Ceroica, unde dormi noaptea intr-o odaie cu drugi la usi si la ferestre. A doua zi de dimineata, intiiul drum i-a fost la hanul Valentei. Mihai Viteazul l-a primit cu barda, muierea cu suris dezmierdat. - Bine-ai venit, cuvioase! ii sari ea inainte, ciripindu-i pe greceste. Credeam ca m-ai uitat - Cum te-as uita? Totdeauna te pomenesc in rugaciunile mele. Si o blagoslovi in aceeasi limba. inaintind de la lumina de afara in umbra pravaliei, unde nu se vedea bine, nu zari in fund de tot doi musterii ce sedeau la o masa cu ocaua de vin dinainte. - Stai, te rog, parinte, il pofti hangita, imbiindu-l cu un scaun. Sa-ti aduc o gustare - Nu pot pune nimic in gura, isi ceru el iertare. N-am intrat inca in nici o biserica. Am trecut numai sa-ti aduc cruciulita asta de argint, cu lemn din sfinta cruce in ea; s-o porti pe piept, aparatoare de rele. Si ii intinse darul. Femeia multumi gales. - Si te rog, urma el, sa-mi pregatesti pentru miine, cind plec, doua clondire cu rachiu - Rachiu? se uimi ea Cuviosia-ta bei in manastire? Ca la mine n-ai vrut - Nu, eu nu gust se lepada el. Le tiu pentru musafiri Si scoase bani sa-i plateasca. - Lasa, ii impinse ea mina in laturi, avem noi doi socotelile noastre. Vino miine sanatos. Calugarul ii facu o plecaciune, cu dreapta la inima, si iesi iarasi blagoslovind-o. Valenta il petrecu pina-n prag, apoi se intoarse repede si vorbi in taina cu cei doi musterii, care indata se sculara. Erau doi haidamaci, care se si luara in graba pe urmele lui Evtichie, il ajunsera si se tinura tot timpul lipca dupa el prin forfota pietei, pe la toate boltile si dughenile unde cuviosul stringea banii datorati manastirii de negustori. Pina la prinz, si aceasta sarcina Evtichie o dete gata. Boierul Cernica il astepta cu masa, unde alt rind de oaspeti de seama se infruptara din duhul parintelui, presarat cu povete, paradigme si povestiri. Spre seara, dupa ce primi din mina gazdei alti galbeni pe arenzi si slujbe de pomeniri, se in-cuiara amindoi in odaia captusita cu carti si luara de la cap vechea si tainica lor vorbire, fabricarea aumlui. Cernica avea credinta ca Evtichie nu se poate sa nu cunoasca si minunea asta, dupa cite intimpinase in lume si povestea. Ajunsera iar sa dezbata din nou isprava sfintului Spiridon: - Si zici cuviosia-ta ca numai din sarpe se poate face aur, intreba boierul, gras si cu inec in piept. - Numai din sarpe, intarea Evtichie. Asa scrie in Scripturi, la viata sfintului Spiridon. -Am citit si rascitit minunea, gifiia Cernica. Uite cartea colo, dar nu spune ca sfintul a prefacut sarpe in aur, ci numai aurul in sarpe, care s-a dus numaidecit pe gaura lui in pamint. Sfin-tia-ta n-ai putea face de-a-ndoaselea? Asa parca spuneai - Eu n-am zis ca pot. Cerc numai cu sarpele meu, pe care-l cresc si-l ocrotesc, precum stii, de doi ani. Asta-iarna l-am tinut ca pe o closca sub pat intr-o oala. Daca o vrea Dumnezeu si cu rugaciunea sfintului Spiridon, in locul lui am sa gasesc gramajoara de aur care-mi trebuie sa zidesc, cum m-am legat, o biserica. Alta nevoie de el nu am Si-si facu trei cruci, dupa care se trase in odaia lui cu zavoare. * in zori, dupa ce-si implini canonul rugaciunilor invristate cu matanii, Evtichie rindui galbenii manastirii in punga, isi petrecu baierile ei peste grumaz si o ingropa adinc in sin, sub camasa, de-a dreptul pe piele. Anteriul incheiat pina la git si rantia invoalta invaluira tainita. Banii lui, parte daruiti de boier, parte capatati pe cruciulite si cutiute cu sfinte moaste aduse negustorilor, ii viri de-a basca in buzunarele giubelei. Casa boiereasca dormea. Numai robii se desteptasera si incepeau robota, calcind cu pasi de pisica. Monahul isi luase de cu seara ramas bun de la gazda, asa ca nu mai zabovi. Afara aerul si lumina il izbira ca un bici Rasaritul mocnea ascuns in zari Veghetoare inalte, sombre inca, turlele bisericilor pindeau ceasul sa se aprinza. Numai sus de tot vazduhul era un urias zamfir prin care se strevedeau vapai de aur. Ajuns in mijlocul orasului pustiu, Evtichie se opri, privi in lungul ulitei pline de bogatii, rasufla adinc Se simtea slobod, stapin pe el Si dintr-odata trei mari ispite se atitara inlauntrul sau, chemate de rivna lui luptatoare. intii il tabari Mamona, diavolul banilor. De ce n-ar fi a lui averea ce purta asupra-i? Putea sa si-o insuseasca fugind in lume, ascunzindu-se Nu cunostea el, ca pe degete, tot Rasaritul? Si aurul il inghioldea de acolo, din scobitura de deasupra pintecului, unde il frigea. Si numaidecit alta ispita, stimita din acelasi loc, il navali, ca sa se impreuneze cu cea dintii: ispita curviei Trupul alb al Valentei ii juca inaintea ochilor si-l tiri pe Podul Calitii. Are s-o cumpere pe grecoaica, s-o scoata din minti, ca sa fuga cu el Dete tircoale hanului: era prea devreme, nu se sculasera nici slugile. Stapina dormea: si i se nazari aievea, goala, desfaeindu-si coapsele in asternut si el revarsind ploaie de galbeni peste ea Si ispita desfrinarii acoperi si covirsi pe aceea a arginti lor. Si a treia ispita i se varsa acum in maruntaie: a mincarii si a bauturii inchipuirile tuturor bunatatilor de frupt, care dau gust vietii, ii revenira deodata cu izuri in nari si bale in gura Muierea i le intindea, imbiindu-l cu mina ei sidefie nu se mai putu tine. Diavolii il impinsera in tinda hanului, gata sa bata in obloane. Ridica, pierdut, ochii: pe paretele cu varul aprins de in-tiiele raze strajuia amenintator nu Mihai, ci un arhanghel, pe cal alb. ingrozit, se trase inapoi si o lua la fuga, pipaindu-si ciocanelul. Rataci citva timp la intamplare, aiurit, cind il intimpina o biserica, in pridvorul careia afla liman. Cazut pe lespezi, cu ochii la grozaviile judecatii de apoi ce se desfasurau zugravite pe pareti, izbuti sa se aline. Rasarea soarele, si lumina marc il spala si pe el. Se scula si grabi spre manastire. Trecu prin obor, printre chiristegii, abagerii, opincarii, pielarii si alte dughene de tot soiul, unde baietii de pravalie spinzurau sub soproane caciuli, cizme, salvari, basmale, briie, ghebe, ipingele Izul de brad al seindurilor ridicate in stive, culorile pestrite ale stamburilor ii furara ochii si-i molcomira gindurile. La iesirea din oras spre Pantelimon se opri la o circiuma. isi aminti de sticlele ce trebuia sa ia de la Valenta. Intra si cumpara doua clondire de rachiu, carora le dete drumul in buzunarele rantei: greutatea lor, de o parte si de alta a trupului, o simti ca o cumpaneala; si porni mai departe. Drumul, inca asternut cu roua, il cobori in valea bahnoasa unde pasteau cirezile Ghiculestilor, al caror palat stralucea din acoperisuri prin frunzisurile parcului. Nu se grabea. Ajunse la potecuta ce se abatea la dreapta si intra sub coviltirele codrului Vlasia il inghiti. Ispita muierii trecuse ca o furtuna Aici, in padure, invie insa cealalta, a banilor. Daca nu s-ar mai intoarce la manastire? De ce se cuvine adica unui puturos de staret atita banet? Pe cind el lesne ar putea lua calea Galatilor, si de acolo, pe o corabie, la Atos ori la Ierusalim. Diavolul insa nu mai avea puterea cu care-l plesnise la inceput, si cuviosul il dovedi usor: ce sa faca pina la urma cu aurul? Cum sa inalte, macar chiar pe locurile sfinte, o biserica din bani cu pacat? Caci pe altceva nu se pricepea sa-i cheltuiasca Mai bine astepta: sarpele lui din chilie are sa-i aduca aurul trebuitor. De-ar scapa mai repede de asta care-l tulbura Si iuti pasii Tocmai intra, cam pe la mijlocul Vlasiei, intr-o poienita, cind izbucni deodata, izbindu-l drept in fata, un racnet fioros. - Stai! Si de dupa trunchiurile unui gorun tisnira doi haidamaci cu flintele intinse „Diavolii", cugeta Evtichie, oprindu-se; si dete sa-si faca cruce - Miinile sus! porunci unul. „Astia nu mai sint draci, sint tilhari", se dezmetici cuviosul. Mai patise el de-alde astea cit umblase prin pustietatile arabesti. impotrivirea insemna o descarcatura de plumbi in piept. Si ridica bratele. Lotrii se apropia-ra incruntati. Dintr-o ochire, parintele Evtichie ii deslusi pe amindoi. Cel care strigase parea ca este cel mare, capetenia: mai inalt, trupes, vinjos si botocanos, cu chip smolit, ochii rai, pacurii, buzat si falcos. Cellalt, mai subtirel, mladios, dar vinos, desi nu parea voinic, cu fata smeada, mai putin crunta. Amindoi rasuceau mustati mindre, lungi, subtiate la virf si aduse pina aproape de urechi. Peste camasile albe erau imbracati cu ilice scurte de aba, gaitanatc cu negru; pe capetele cu chici imbelsugate purtau, asijderi impodobite cu gaitane, niste tichii, puse cam pe ureche. Nadragii, largi sus, se strimtau pe glezne; in picioare, iminei. Briiele - intesate de pistoale si cutite. - Ce vreti de la mine, fratilor? se miorlai cuviosul, prefaeindu-se mai misel decit era. - Banii, boaita si il inclestara unul de un brat, altul de cellalt. - Sint ai manastirii, gingavi el. -Nu cricni, ca te ucid! Unde-i tii? Scoate-i! Calugarul nu mai sovai. - Sloboziti-ma, zise el, ca altfel nu pot. Hotii ii dadura drumul, supraveghindu-l cu strasnicie. Cel care nu vorbise trase cutitul din teaca de la briu si-l prinse intre dinti, ca sa-l aiba gata: flintele nu mai aveau nici un rost. Evtichie se desfacu in graba la piept si trase punga, caznindu-se sa-si descolaceasca de dupa git curelusa. Dar hotul, nerabdator, apuca punga si smuci cit putu. Grumazul cuviosului se incovo-ie, se invineti, el se ineca. Noroc ca baiera se rupse. Dar pe locul ei se ivi in carne o dunga rosie - Bine, astia sint buni Dar altii nu mai ai? Hai, nu ma minti, ca dracu'te-a luat Voi, calugarii, sinteti plini de pacate, mai rau ca noi - Mai am niste paralute, ale mele, un maruntis - Hai, scoate, ce mai astepti Evtichie isi ricii buzunarele si varsa in miinile tilharilor citiva irmilici, niste sfanti, vreo cite-va firfirici si lei turcesti. - Numa atit? Hai, mai scoate ca esti ghiftuit, stiu eu - Nu mai am, fratilor, se vaita cuviosul. - Ma, voi, popii, sinteti cei mai hoti dintre oameni Treci la cercetare. Aici ce ai? Si, pipaindu-i rantia, dete de sticle. -Niste rachiu pentru staret, minti cuviosul. - Sa fii tu al dracului daca nu te-ai fi imbuibat singur din el, acolo la tine in chilie?! Ia da-le-ncoa Ia-le, Gheorghe Ca eu m-apuc sa-l dezbrac, ca sa-l cercetez mai cu de-amanuntul. - Va sa zica, pe unul il cheama Gheorghe isi insemna in gind Evtichie. Despuiat, ramas numai in bulendrele de dedesubt, camasa si pantaloni, ii era rusine - Ei, asa mai semeni a om! glumi strimb gidele. Cellalt, caruia capetenia ii azvirlise rantia, giubeaua si haina, sta mut, cu ele in brate si mereu cu cutitul intre dinti - Cauta-le, ma, nu sta degeaba, ii porunci tilharul cel mare. Intoarce-le si pe fata si pe dos, purica-le captuselile, ca astia se pricep sa-si ascunza banii Gheorghe rasturna vesmintele, le scutura, Ie vintura, intoarse buzunarele pe dos: nu mai pica nimic. Cellalt cotrobaia pe cuvios fara crutare pina Ia piele, in sin, ii desfacu cingatoarea, ii lasa pantalonii, sa se incredinteze ca nu avea vreun saculet cu bani legat de pulpe. Evtichie sta smirna. Grija lui cea mare era ca tilharul sa nu-i gaseasca pistoalele din botfori. Asa ca, bucuros, rasfrin-se el insusi, cit mai jos peste ei, pantalonii. Ochii lui verzi, pina atunci molii, cu pupilele cit vir-ful de ac, se largira, incepura sa se agereasca, sa prinda dogoare, jucind de Ia obrazul unui hot la al celuilalt. Apoi privirile i se oprira pe fruntea prigonitorului, si repede ii cautara ochii, unde se infipsera Si in gind ii poruncea sa se opreasca. Lotrul slabi cercetarea si isi trecu mina peste fata, sa se stearga de ceva suparator. - Hm parca n-ai mai avea nimic, se invoi el, ridicindu-se intreg. intrecea cu un cap pe bietul calugar. Acu ce sa fac cu tine? Sa te omor? si rinji. - La ce sa te incarci degeaba cu cel mai grozav pacat? grai blind Evtichie. Eu n-am nici o suparare de la dumneata, banii erau ai manastirii. Eu nu te cunosc cine esti, d-ta te duci in lume Si nu ne mai intilnim mie da-mi drumul sa ma duc intr-ale mele; si ne despartim impacati. -O fi si asa se imblinzi hotul. - ingaduie acum sa-mi pun giubeaua pe mine, se ruga calugarul. Asa ma simt parca gol. - Imbraca-te, porunci lotrul. Nu-ti fac nimic. Dar de ce te-a vindut muierea? -Care? - Ei, care! Grecoaica, Valenta, cu care ai vorbit ieri dimineata Ti-e ibovnica? - Da, minti iar calugarul, pricepind totul. - Muierea e totdeauna Iuda, mormai ca pentru sine hotul. Apoi tare: Sa nu mai dai pe la ea Acum hai sa cinstim. Te-ai fi speriat rau: o gura de rachiu pune inima la loc. Si se trinti la radacina unui gorun. Gheorghe, ia suceste tu gitul astuia Evtichie, auzind de sucit gitul, se infiora. Dar tilharul intinse ajutorului sau unul din clondire. Abia atunci Gheorghe isi aminti sa scoata dintre dinti cutitul, indesa cu el dopul inauntru, puse sticla la gura si, pe nerasuflate, dete de dusca un sfert. - Ho, ma, ca nu e numai a ta - Ba-i a mea Tu o ai pe ailalta Si nu-i mai dete drumul din miini. Tilharul cel mare destupa si el clondirul, la fel, gilgii indelung si, marinimos, o intinse cuviosului. - Na, bea si tu: merge si asa pe inima goala N-ai la tine vreo bucatica de anafura? Si se schimonosi a ris Evtichie facu trei cruci, ceru in gind iertare lui Dumnezeu si, punind limba astupus in gitul sticlei, se intoarse intr-o latura, prefacindu-se ca bea virtos. -Ajunge! striga hotul. Adu-o-ncoace Repede, galiganii se cherchelira si se asezara turceste, cu pustile pe genunchi. in toata vremea asta gindurile lui Evtichie alergasera in o mie de parti. La urma ii adusera in minte o intimplare asemanatoare, patita de un calugar, a carei povestire colinda prin manastirile Rasaritului: se hotari s-o incerce si el aidoma. - Te rog, frate, se pleca el cu adinca inchinaciune spre tilharul cel mare, invoieste-ma sa ma imbrac si cu rantia - Nu! Asta e prea buna. O opresc eu Mi-o fac la iarna manta. - Da-i-o, ma Dumitre, se amesteca cellalt. Dupa ce l-am jacmanit de bani, acum sa-l si des-puiem? - Ei, hai, fie se indupleca hotul, cu chef. „Aha, isi zise Evtichie, pe asta il cheama Dumitru" Evtichie ii multumi, facu citiva pasi inapoi si ridica rantia. - Uite ce ma rog eu, se-ntoarse el senin la cei doi: in manastire, staretul si fratii, oricit m-as jura, n-au sa ma creada. Au sa spuie ca eu am dosit banii si arunc vina pe hoti. Pentru asta au sa ma poarte la Bucuresti, pe la agie, unde au sa ma sileasca sa marturisesc si ce stiu, si ce nu stiu. Tilharii se uitau intrebatori la el, nestiind unde vrea sa ajunga. - De-aia, gindesc eu, faceti bunatate si descarcati-va armele in mantaua asta a mea: gaurita de gloante, are sa fie cea mai buna dovada. - Bravo ma, popa destept, bine te-ai gindit! striga Dumitru vesel. Si se ridicara. Scularea insa ii clatina rau. Abia se tineau pe picioare. Calugarul, ca la o joaca, sprijini haina intr-un copacel mai departe, cu pieptii intinsi in laturi, ca niste aripi. - Da, stai intii sa pocnim sticlele astea goale, zise Gheorghe. Si cele doua clondire, zvirlite cu putere, detunara izbite de copaci. Apoi se intoarsera la manta. - Va rog sa trageti mai cu seama pe margini, ii indemna Evtichie, sa-mi ramiie spatele intreg pentru la iarna. Hotii se proptira, de bine, de rau, pe picioare, intepenira armele in umeri, ochira si le slobozira pe rind. Bubuiturile desfundara surzeniile codrului Ploaia de plumbi ciurui intreaga dulama si rapai in frunzis. - Halal! striga monahul, incurajindu-i. Strasnici tintasi! Aoleu, mi-a ramas comanacul neatins Si-si rezema potcapul intr-un ciot. Faceti-va pomana si mi-l gauriti si pe el! Vlajganii, umflati de ris, trasera pistoalele din briie, cite unul in fiecare mina. Patru detunaturi amestecate in una impuiara tacerile padurii. Potcapul cazu ca o neagra pasare impuscata. - Ei, acum esti multumit! rinji cel mare, caznindu-se sa bage la loc pistoalele descarcate. - Prea multumit Acu sa vedem daca o sa fiti si voi, grai Evtichie. Se pleca, atinse botforii, si intr-o clipa puse pistoalele lui in piepturile tilharilor. Si nu le mai dete timp de trezire. Pina sa duca ei miinile la cutite, porunci: - Nu miscati, ca trag Hojmalaii incremenira si-l priveau cu spaima: toata sfintenia lui, pina atunci dezlipita de cele pamintesti, se facuse lumeasca si de o nesuferita putere - Descingeti-va briiele inca nedumeriti de repezeala intorsaturii, ei sovaiau. - Hai, fuga! Sa nu zic de doua ori, ca va culc la pamint N-avura incotro si trebuira sa se descinga. - Acu, nadragii jos! Hotii nu pricepeau si-l priveau rataciti. - Desfaceti-va bracinarele! Haidaii, din ce in ce mai incurcati, se supusera. - Lasati-va nadragii in vine. Lotrii holbara ochii nu intelegeau. - Asa, cum faceti voi cind va dati in poiana, pentru nevoi. Oamenii se supusera, si pantalonii cazura din brinete. - Nu numai atit jos, coboriti-i mai jos, pina la calciie, striga Evtichie neinduplecat. Abia acum ei intelesera: nadragii, strinsi pe glezne, se prefacura intr-un fel de catuse la picioare Cu ei in vine, nu mai puteau fugi. Abia le ingaduiau sa faca doar pasi marunti si inceti; si numai in laturi, ca cei pusi in fiare. - Ridicati-va flintele, pistoalele, scoateti cutitele si le puneti gramada aci Sa ai grija, Dumitre, de punga ca de ochii din cap Unde ai ascuns-o? Si de maruntisul meu Gheorghe, porunci cuviosul. Hotul holba ochii, minunindu-se ca un prost de undc-i stie numele - Ia betele si leaga miinile lui Dumitru la spate: stringe bine, il indemna, supraveghind lucrarea, nu-ti fie mila: nu ti-ar fi dat nici o lescaie din banii furati. Si tilharul cel marc pierdu, pe linga a picioarelor, si folosinta bratelor. -Aoleu, parinte, se vaicarea Dumitru, iti pupam miinile si talpile, iti dam indarat banii si pe deasupra tot ce avem, pusti, pistoale, haine, numai da-ne drumul, macar cu pieile goale - Cu milogeala ta, dai de banuit ca esti tigan, balaoachese, il infrunta monahul. -Aoleu, sa nu ne duci la agie in Bucuresti, ca ne spinzura, se vaita Gheorghe. - Ce am eu cu agia? spuse linistit calugarul. Eu va duc la manastire: o sa fiti robii ei. Haideti, miscati. Si sa nu cercati sa cirniti din carare, ca va culc la pamint. Si porni spre Cernica, incet, cu pistoalele puse in spatele lor. Hotii abia se miscau, catusele nadragilor nu le ingaduiau sa puie un pas inaintea celuilalt. Coseau doar poteca, miscind picioarele numai pe laturi, ca niste vite puse in piedici - nu se afla chip de fuga, nici macar de abatere din carare. Spre seara, alaiul, cu Gheorghe in frunte si Evtichie in coada, intra pe poarta manastirii. Portarul batu clopotul de primejdie. Un roi de calugari se strinse in jurul lor. Sos |
|||
Pune poezia Ispitele parintelui Evtichie pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |