| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ÎNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Lobocoagularea prefrontala
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
| 1948, iulie 27, Bucuresti | |||
|
|
|||
| Lumea se potolise de mult. Sub suprema obladuire a Perfectului Prezidiu Permanent al Popoarelor Pacii viata curgea pentru toti si pentru totdeauna tihnita. Se facusera progrese tehnice uimitoare. Si fiecare ins, din locul unde era asezat chiar de la nastere de catre comitetul respectiv, lucra cu zel si recunostinta pentru fericirea obsteasca. Se ajunsese, in sfirsit, la rivnita minune a lumii - multumirea si pacea sociala domneau in aceasta piramida rasturnata, in care multimea, baza, intoarsa si inaltata cu toata fata ei catre lumina, apasa, ea acum, cu intreaga-i greutate asupra virfului, care o sprijinea pe pamint si caruia ii imprumuta, de sus in jos, uriasa putere a masei ei organizate. Capodopera de justitie sociala si armonie, model vesnic de edificiu democrat. Se intelege ca, in aceasta situatie privilegiata, de apasator, individul nu mai avea nici o justificare si nu mai putea gasi in el nici o veleitate de razvratire. E drept ca piramida nu era deloc inalta. Dimpotriva, aproape plata, toata masa ei de odinioara fiind acum turtita. Dar era foarte intinsa, jumatate pamintul. Lucru care singur conta. Si virful nu se mai pierdea in nori, ci, sustinind singur mareata constructie, sta pe pamint. Se putea sustine fara parada, cum dealtfel faceau teoreticienii celor cinci P, ca acest mers inapoi era de fapt un imens progres. Ceea ce se pierdea in planuri si adincime, se cistiga in linie. Adica idealul: intoarcerea la lumea unidimensionala. La aceasta era fericita se ajunsese cu o multime de mijloace. Printre ele, cel care ajutase mai mult era lobocoagularea prefrontala, un procedeu derivat dintr-o veche si timida operatie de psihochirurgie, ajuns acum de o simplitate copilareasca. Chiar in prima ora dupa nastere, se aseza pe capul oricarui nou nascut, indiferent de sex si constitutie, slab, gras, debil, o coronita de tuburi incarcate cu forte radioactive sub inalta tensiune. Dupa ce se insuruba, aparatul se declansa singur gratie unui sistem de referinte automate, care aratau cu precizie matematica locul pe unde trece din lobul frontal anterior al creierului, catre nucleii cenusii launtrici, fasciculul de fibre nervoase care face puntea intre aceste sedii psihice. Atunci, prin doua gaurele opuse, tisneau dintr-o parte si din alta, strabatind oasele fruntii, doua fascii de raze, care, intilnindu-se intr-un minuscul trasnet radioactiv, in punctul ales, ardeau instantaneu si total numai sculul de fibre cu pricina. Restul creierului nu suferea nimic. Copilul, afara de o usoara zguduire, care il facea calm si indiferent la emotii toata viata, nu simtea de asemenea nimic. Operatia se repeta la virsta de sapte si apoi la optsprezece ani, ca astfel sa se asigure exterminarea radicala a lastarelor de fibre raufacatoare, care ar fi putut odrasli eventual din centrii nervosi mai dirzi. Nici un cetatean nu putea fi scutit, sub nici un motiv, de aceasta necesara operatie. Ea intra cu inalta precadere in sirul de sterilizari, vaccinari si revaccinari care garantau sanatatea publica. Fara certificarea ca ai suferit-o de trei ori, nu era cu putinta vietuirea in imensa uniune a oamenilor liberi. Trebuia sa te expatriezi in luna. Dealtfel, lipsa a doua usoare semne, doua cicatrice negre pe laturile bazei frontale, te denuntau transfug al colectivitatii si te osindeau oricind si oriunde la aplicarea imediata a aparatului, de catre oricine te descoperea, cu adaus de amenzi si pedepse pe deasupra. Dar de zeci si zeci de ani nu se intimplase o asemenea criminala scapare. Caci nu numai in spitale, dispensare, primarii, fabrici, ateliere, scoli, dar nu era casa in care sa nu se gaseasca, printre cele mai uzuale instrumente medicale, termometru, ventuze, irigator etc, si cite o coronita de lobocoagulare. Prezenta ei era obligatorie. Aceasta mica, nevinovata, dar imensa ca efecte si rezultate masura salutara de prevedere psi-ho-sanitara, care scapase omenirea de o multime de plagi si o indrumase in fagasul progresului calm, n-avea nimic misterios in ea. Se stia de foarte multa vreme, si mai ales in ultimele razboaie mondiale oamenii de stiinta -medici, chirurgi si psihiatri - stabilisera rolul nefast pe care-l joaca lobul anterior frontal al creierului in viata omenirii. El este focarul tuturor instigatiilor la neliniste, neastimpar, razvratire si aventura. Sediul nemultumirii si al intreprinderilor. Salasul nefericirii. „in acest teritoriu prefrontal se inscrie proiectia individului in viitor. Aria prefrontala naste si cirmuieste ideile despre eul interior si indrumarea lor spre nazuita de largire. Individul lobocoagulat pierde compozanta emotiva a activitatilor sale ideative, in special cele care privesc previziunea si viziunea interioara, functie esentiala a extremului pol frontal" Operatul este eliberat de toate nenorocirile care insotesc constiinta de sine, pierde ambitiile egoiste, visurile de marire si interesul ce-si acorda sie insusi. Din personalitatea lui se sterge orice urma de reflexiune, toate aspiratiile catre necunoscut. Nu mai este hartuit de intrebari, chinuit de mister. Si incetind de a se complace intr-o excesiva magulire de sine, care ajungea pina la egoism si hiperpretuire, el se intoarse la stadiul de perfect cetatean aliniat in munca. Adica ramine capabil de orice activitate intelectuala sau practica, inginerie, mecanica, matematica, stiinta, in stare de a exercita orice profesie unde se cere nu numai energia bratelor, ci si scrierea, calculul, judecata, adica indeplineste toate operatiile mintale necesare activitatilor practice, realiste, dar toate astea fara sa se mai gindeasca la el, fara sa se compare cu altii, fara sa priveasca in sus ori inainte, intr-un cuvint, fara sa mai fie nemultumit. Arderea fasciilor nervoase stirpeste din el orice urma de emotie, orice culoare a eului, care ramine cenusiu ca pura materie cerebrala, sterge orice veleitate de vis, inlatura orice filfiire de misticism, care altadata abateau pe om de la indatoririle lui elementare. Coagularea il usureaza astfel de tot sectorul afectivo-emotional plin de primejdii si tulburator. La inceput, operatia asupra lobului prefrontal se facea numai bolnavilor, anxiosilor, melancolicilor, obsedatilor de sinucidere, rivnitorilor la perfectiune, schizofrenicilor, nebunilor, pe care de cele mai multe ori ii aducea in fire. Dar atunci era o operatie singeroasa. Se scobeau doua gauri in oasele capului si chirurgul bijbiia cu bisturiul prin creier dupa radacinile fibrelor vinovate. Simplificarea ei prin radiocoagularea automata rezolvase una din problemele capitale ale redresarii insului si pacificarii omenirii. Celebra carte „Lobii prefrontali, inamici ai umanitatii" a savantului Karpmann sta la temelia acestei cruciade dusa cu atita sirguinta si succes impotriva centrilor blestemati, unde se cuibareau altadata toti insurgentii eului, visul, emotia, meditatia, nemultumirea de sine, rivna catre perfectie, mizantropie si alti dusmani ai linistei si bunei rinduieli individuale si sociale. Autorul deplingea ca Sfintul Francisc, Dante, Pascal, Descartes, Byron, Chateaubriand, Napoleon, Beethoven si alti nelinistiti celebri si mari vizionari nu se nascusera in era lobocoagu-larii, care ar fi facut din ei alti oameni. Acum, omenirea muncea, minca, dormea si se scula fara grija, lobocoagularea si celelalte mijloace care-i asigurau fericirea functionau fara gres. Caci fericirea e sa nu-ti faci idei false despre ea. Si la aceasta falsificare a vietii contribuisera pina atunci lobii aducatori de nenorocire. Dar acum crima pasionala disparuse. Tribunalele civile se desfiintasera. Singura politia de siguranta, supraveghere si prevedere, ca o divinitate tutelara, plana, nevazuta, deasupra noroadelor. Ea avea monopolul nelinistilor, banuielilor si al urii. Dar, de la o vreme, citeva semne, aproape imperceptibile la inceput, dadura veste despre o mica deranjare a sistemului. Ele se ivira mai intii in tineret si se aratara in chip fiziologic. intre altele, ici-colo, cazuri de dispepsii, tulburari de mistuire, crize de ficat, lipsa de pofta de mincare, anemie si mai ales con-stipatie. Medicii le constatara cu uimire, le recunoscura cu greu, dupa indelungi consultari, fara sa si le poata explica. Asemenea tulburari nu se mai pomeneau de cind se instituise lobocoagularea. De cind, adica, ideile si activitatile lor incetasera de a fi stinjenite de emotii, meditatii, reflectii. Cu un cuvint, de cind calea afectului spre creier si amestecul centrilor emotionali inferiori in treburile omului fusesera taiate. Dar, cu incetul, tulburarile luara infatisari si alura psihologica. In tineret, cazurile de complicatii sufletesti incepura sa puncteze, ca niste bube, epiderma pina atunci atit de curata a P.P.P.P.P.-uIui si ratacirile sa se inmulteasca. Tinerii de ambele sexe tinjeau, miinile lor pe uneltele de munca aveau gesturi si intirzieri ca de gindire, opriri ca de alegere. Unii isi mingiiau fruntea sau isi treceau degetele, ca pe niste plete imaginare, peste chelia precoce. Altii fura observati cintind, adica gungurind singuri, fiindca acum cintecul nu se exercita decit in cor. Fetele indrazneau sa-si pieptene parul, lasat sa creasca mare, in ciuda regulamentului strict. Sau isi schimonoseau uniforma cu fel de fel de zorzoane, adaose si flori. intr-o buna zi, citiva tineri fura prinsi ca pling. Lacrimi, in P.P.P.P.P.?! Asta dete efectiv alarma. Comitetele, colectivele, consiliile, plenarele fura convocate. Prezidiul Suprem - sesizat si o vasta ancheta - instituita pe toata imensa intindere a uniunii. Cazuse oare in desuetudine practica coagularii? La catagrafie, nici un individ nu fu gasit fara cicatricile revelatoare si atestatele de rigoare. in privinta asta nu mai incapea deci nici o indoiala. Si oarecum linistea si siguranta forurilor superioare asigurata. Alte cercetari minutioase stabilira, de asemenea, ca nici o carte cu continut anarhic, roman, nuvela, din vechile serii condamnate, nu scapase de ardere sau retopire. Desenele, tablourile, statuile, si toate operele de arta nefasta care ar fi putut amagi tineretul si destepta saminta nebuniei trecute, fusesera vindute pe valuta forte altor tari, retrograde, cu care nu se mai aveau legaturi. Copiii, nascuti loti in maternitati, ramineau acolo si nu erau leganati, ceea ce ar fi constituit o inclinare mai tirziu spre reverie. Nu erau adormiti in luluit sau cintece, nu auzeau un basm, nu ascultau o poveste. Cresteau apoi in vaste educatorii publice, sub cea mai strasnica priveghere, cu cele mai sugestive exemple sub ochi si cele mai sanatoase lozinci in urechi. De unde, dar, neorinduiala ivita? Caci, curind, dezordinile crescusera si mai grav. Mai ales in ceea ce priveste sexualitatea. Un cuvint trecea, soptit, de la o ureche la alta, ca o boare otravita. Politia afla cu greutate ca era vorba de „Frumusete", care nu mai figura in nici unul din dictionarele P.P.P.P.P.-ului. Tineretul nu mai privea reproducerea ca pe o lucrare de stat oficiala, o slujba cetateneasca, incredintata numai unora, dupa anumite criterii. Ci se descoperi ca baietii si fetele au inclinari si preferinte, se aleg singuri, intre ei, isi inchipuie ca gasesc, dincolo de scopul real, procrearea, pricini de placere si motive de exaltare intr-un simplu act fiziologic. Perechile se fagaduiau unul altuia ca intr-o logodna de odinioara, de care nu auzisera. Sinuciderile celor impiedicati de la aceasta nebunie se inmultira. Si un alt cuvint, nou, netrecut in dictionare, se infiripa, sub nasul politiei, cuvintul „Iubire". Frumusete si iubire. Tineretul bolnav alerga dupa ele ca dupa un miraj localizat in anume persoane, pe care le scoteau din rinduiala comuna, inaltin-du-se deasupra prezidiului. Astea toate dovedeau o ingrijoratoare zdruncinare a alcatuirii, amenintind cu ruina tot ce se cladise. in curind, ceva nou, spaimintator, isi facu aparitia. Cu atit mai primejdios, cu cit era nevazut, nepipait, insesizabil. in acea lume realista incepu deodata sa se vorbeasca despre spirit: ceva dincolo de om, pe care-l poate misca si agita. O mai mare calamitate nu se putea abate asupra colectivitatii, agitatia fiind exclusiv in caderea ministerului de resort. Oamenii, acum, ridicau ochii si bratele in sus, la cer, fara sa stie spre ce, asteptind, cerind de la un mare necunoscut -nu de la Supremul Prezidiu - implinirea unei nedeslusite aspiratii, care nu mai tinea de pamint. Asta era prea mult. Pedepse exemplare, privatii de libertate, munci suplimentare, ratii alimentare reduse, castrari, sterilizari nu folosira cu nimic. Se recurse la captusirea creierelor cu placi de plumb si alte metale impermeabile razelor cosmice si oricaror emantii venite din alte sfere. Inutil. Ba dimpotriva. Ca uleiul peste foc, toate astea nutreau flacara nebuniei, sporeau gustul nou al martiriului. in acest timp, laboratoarele lucrau far-de ragaz. Cu tot soiul de reactivi, electro si isotopi, se cerceta, in ungherele si ascunzisurile creierilor, pricina acestor neasteptate tradari ale stiintei. Nu cumva fibrele blestemate dadusera alte lastare launtrice, neatinse de trasnetul coagula-tor? Poate ca centrii nervosi anatemizati gasisera alte cai de legatura intre ei? Nu se descoperi insa nimic anormal. Materia cerebrala era cu toate localizarile neschimbate si puntile intre nucleele infernale definitiv taiate. Singura epifiza, glanda pineala, paru usor modificata, congestionata si infinitezimal crescuta. Savantii, rasfoind vechile tratate, gasira ca ea fusese odinioara asemanata cu un ochi. Ocultismul de trista memorie o numea ochiul lui Siva. Aceasta glanda - spuneau superstitiile -se proiecta afara din craniu la oamenii dinaintea noastra si prin ea se putea privi lumea viitoare. Prin ea se primeau insuflarile si inspiratiile de sus. Apoi ea se retragea si se ascundea iar sub oasele capului. Aici se facea in timpurile barbare tonsura preotilor, pe unde s-ar fi inlesnit, tineti-va risul, patrunderea Duhului. Alti autori si mai ridicoli sustinusera ca ea ar fi fost ochiul ciclopului. Dar, cum da de banuit, se hotari extirparea epifizei. Si operatia se aplica iara exceptie tuturor cetatenilor de rind. Pentru o vreme, fenomenele morbide parura ca se alina, fara sa inceteze. Pentru ca in curind sa zbucneasca mai cu furie. Prin pivnite si hrube, dar mai ales in padurile pastrate ca singure monumente ale naturii, se descoperira indivizi fugiti de la indatoririle lor. Ascunsi acolo in pesteri, traiau singuratici, dedin-du-se la acte ce aminteau stravechile culte al magiei. Taranii mai ales alergau la ei si, cu destrabalari de gesturi si ingenuncheri, imbratisau lemne taiate in cruce, boite cu tot soiul de culori. Barbatii cintau si femeile se boceau la picioarele acestor semne neinsufletite. Asta fu picatura care facu sa dea vasul pe dinafara. Trebuia cu orice chip pus capat. Dar cum? Stiinta sovaia, cuprinsa de zapaceala. Ce este si de unde vine aceasta necunoscuta si nestavilita forta oculta, care indrazneste sa incalce stapinirea Supremului Prezidiu si sa-i anuleze providentialele masuri si decrete? Din ordinul cirmuirii, se instituira experiente uriase pe milioane de indivizi deodata, ca sa se depisteze locul anume unde s-a salasluit forta adversa, altadata localizata in polul frontal. S-a mers pina la coagularea completa a creierilor unor indivizi, care au iesit din experiente perfect imbecili, fara sa renunte la nebunia lor, fie adorare, fie dragoste sau speranta. Idioti, dar se inchinau si iubeau. Situatia parea disperata. Tinerele generatii se alterau din ce in ce, iar vechile, care incepusera turburarea, pe masura ce imbatrineau, isi inraiau racilele capatate in tinerete. Visul, lenea, impopotonate cu numele de meditatie, reflexia, migala cercetarilor launtrice, aplecarea spre mihnire, mindria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o femeie, pentru o slujba, nemultumirile de tot soiul, si mai ales de sine, grija pentru viitor, toate spaimele metafizice si complicatiile sentimentale luau fel de fel de chipuri, cum nu se mai pomenise. Lumea se clatina iar pe marginea prapastiei. Daca uniunea ar fi avut vecini, fara indoiala ca aceasta zbucnire de neastimpar si fierbere s-ar fi intrupat intr-un razboi, spre care poate ca ar fi fost mai bine sa fi fost indreptate si canalizate. Acel spirit, acea ratacire si-ar fi gasit astfel o localizare, unde ar fi putut fi prinsa si pusa in friu. Dar asa? In creieri si in glande nu se mai afla. Afara, in vazduh, era o nebunie, ca in vechile superstitii, sa o cauti. In cer? Atit mai trebuia, ca sa dea smintitilor cea mai neroada justificare. Unde dar era de gasit si stirpit Spiritul? Caci trebuia stirpit, cu riscul de a stirpi odata cu el omenirea si a plamadi alta, noua. Se ventila si ideea aceasta. De pe capul oamenilor de stiinta, raspunderile trecura pe umerii responsabililor, care, neputinciosi, le pusera in miinile cirmuitoriior. Acestia, la rindu-le, le asezara la picioarele Perfectului Prezidiu, spre a hotari, incrucisindu-si bratele in smerita asteptare. Batrinul presedinte, intr-o insomnie agitata, avu o inspiratie. isi aminti de o veche, infailibila metoda. Acea a cumpararii, a spionajului, a mituirii si denuntarii, pina la autodelatiune. Printr-un caz, care deroga de la toate legile, se institui cel mai inalt premiu, cea mai mare recompensa, o decoratie unica, onoruri supreme, ingaduinta casatoriei cu femeia iubita si calatorie de nunta in strainatatea necunoscuta, aceluia care va afla si va denunta locul unde se ascunde insesizabila forta tulburatoare, sediul spiritului. Rezultatul nu intirzie si fu stralucit. Un tinar se infatisa cu curaj si isi denunta propria-i inima. El lamuri cum simte ca inima lui, acest cuib de muschi gaunosi, in vesnic neastimpar, mereu plina de singe invapaiat, gazduieste acum duhul care agita lumea. Zvicnelile ei dureroase, umflaturile ei pina sa plesneasca, fierbinteala ce o imprastie, bucuria care o cutremura sint semne nedezmintite. indata se constata ca in adevar fusesera destule indicatii, pe linga care savantii trecusera fara sa le bage de seama, in inversunarea lor numai asupra creierilor. Cele mai multe sinucideri, aproape toate, se savirseau tragindu-se in inima. Versurile, cinte-cele, povestile care colindau nu vorbeau decit numai despre ea. Vechile superstitii din erele primitive puneau in inima centrul cunoasterii suprafiresti. Si, pentru unirea cu duhul, pretindeau ca pot, cu anumite practici de inchinare, sa coboare mintea in inima. Se incepura alte noi cercetari, indreptate, cu toata luarea-aminte, asupra organului incriminat. Se disecara cu amanuntime mortii, se facura numeroase vivisectii pe voluntari, se sacrificara sute de mii de indivizi pe altarul binelui obstesc, despicindu-se astfel inimile lor, care fura cusute la loc. Si, spre surprinderea obsteasca, se gasi ca inima isi schimbase nu numai aspectul, forma si greutatea, ci si arhitectura histologica. Era mai grea, mai rosie, mai globuloasa, mai putin musculoasa, intesata cu fibre nervoase si ganglioni autonomi. Iar, minune, in partea de sus, pe globul ei, numaidecit sub iesirea cirjei aortice, se prasisera niste simburi creti de substanta cenusie, care aduceau aidoma cu niste muguri de creier. Se adeveri astfel ca inima se intorsese din nou la vechea functie de odinioara, ca centru al inteligentei afective, sediu al spiritului stapinitor peste ideatia productiva si utilitara. De aici pina la dezlegarea definitiva a problemei nu fu nevoie nici macar de un pas. Radio-coagularea stirpi pe loc si acest nou camuflaj al duhului razvratitor in om. Pina cind? Se va vedea. Cum tinarul voluntar care cel dintii se denuntase nu supravietui operatiei, toata recompensa trecu asupra presedintelui prezidiului, cu al carui nume se boteza noua operatie asupra inimii. Si, pentru geniala, suprafireasca inspiratie ce avusese si care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat si identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai cu ingaduinta, dar cu porunca, de acum inainte sa fie necontenit inchinat si marit ca atare, intr-un cult care intrece tot fastul ceremonial al vechilor religii. Spre el sa se canalizeze toate aspiratiile neamurilor omenesti. Dar Duhul evacuat vagabondeaza prin lume si isi cauta, chinuind necontenit pe bietii oameni, alt locas. |
|||
Pune poezia Lobocoagularea prefrontala pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |