| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Primavara de Virgil Gheorghiu E primavara iarasi si pasarile cinta Ascunse printre frunza ciresilor albiti, Un cintec de-amintire, iubirea noastra sfinta Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Revolta dobitoacelor
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
|
|
|||
| Limbile vremii alunecasera de pe taisul lustruit al baltagelor de piatra pe luciul paloselor de bronz. Si omul nou intra in era cu tot alaiul de animale imblinzite dupa el. intr-un amurg salbatec de iarna, el se intorcea necajit de la padure. Carul primitiv, cu roata otova dintr-o singura bucata de trunchi, se frinsese intr-un pragus, si omul, ca sa-l urneasca, trebui sa osteneasca o jumatate de zi. Taurii injugati fluturau miniosi capetele, bolovanind ochii cu ramurele de singe in ei spre sulita cu care ii impungea asprul stapin. Ciinele credincios se tira sfios in urma, schilodit si el in bataie. Scapase vinatul, care-l amagise incureindu-si urinele pe ponoare. Si omul, vinator fara gres, venea cu arcul descordat, aducind doar un vultur sagetat din vazduh. El pasea crunt si morocanos, spargind cu calciiul incaltamintei coaja noroiului amortit de ger. In intunericul iscat odata cu ceata din pamint, infatisarea lui inspaiminta. O piele uriasa de leu ii invaluia trupul, asa incit capul fiarei incununa ca un coif fioros cu coltii rinjiti capul omului. Nadragii largi, din blani de fiara, si cizmele naprasnice, cu copite grele de arama, il cresteau si mai mult. Iar aripile moarte ale pasarei filfiiau, deschise, la fiecare pas in spatele uriasului, parca ar fi fost crescute acolo, pe umerii Iui. Cind intra in ocolul unde isi adapostise familia, pe o magura, sub cozorocul unei stinci, innoptase. Haita de ciini ai curtii sari furioasa sa-l sfisie. Dar cunoscindu-l, repede se trase, cu gudure-li, inapoi. El insa tot avu timp sa plesneasca pe doi din ei cu piciorul, rostogolindu-i cit colo. Si schelalaielile lor umplura ograda. Femeia iesi din bordei cu pruncul in brate si ajuta barbatului sa dejuge. Apoi oamenii se mistuira in hruba. Dobitoacele ramasera afara singure, in noapte si ger, aparate de ciinii lihniti, impinsi de foame mai degraba sa le sfisie. Crivatul se sburli si se umfla, suierator balaur cu mii de limbi din care sufla venin de ger. impinse de frica, de foame si frig, animalele se inghesuira una in alta, toate la un loc. Taurii cu grebenele indurerate si soldurile gaurite de stramurarea cu bold de bronz in virf, oile jafuite de lina, berbecii cu coarnele frinte de bita, bivolii cu ceafa roasa, ciinii schiopatati de ciomageli. Toti asupriti, toti razvratiti impotriva stapinului. Tirania omului ii scosese din rabdari. -Azi a fost a fost mai crunt ca niciodata, spuse taurul negru, pe cind cellalt sot ii lingea milos grumazul. - Ar trebui sa-l iei in coarne si sa-i versi matele, zise bivolul ceacir, sfredelindu-si cu limba narile. - De ce n-o faci tu? i-o-ntoarse taurul. - Eu, vezi, am coarnele tesite. -Atunci calca-l in picioare si fa-l zob, cum zobeai odinioara, in sihla, tigrii. - Eu singur? Acolo umblam turme intregi. Tuna pamintul sub noi cind porneam navala. - Numai ciinii pot sa-l sfisie, isi dete cu parerea berbecul. Cind rataciti departe pe coclauri dupa vinat, sariti, voi, zavozilor, pe el, fiara cea mai apriga. Eu, sa am colti si gheare facu cu parere de rau incornoratul, - Zadarnic mestecati voi in gura vorbe zadarnice ca paiele. Cum sa te atingi de el? ofta ciinele. Voi nu vedeti ca este vrajit? Stiti ce putere are? - Ce? intrebara toate. - La vinat, el apuca vulturul din nori si-l darima jos. Tinteste de departe iepurele, cale de-o posta, si biata vietate ramine acolo incremenita de moarte si il asteapta sa vie s-o culeaga. Nu alearga ca mine, sa-i iasa sufletul dupa vinat. - Cum? isi lungeste mina intra-atit de sus, pina la pasarile cerului? intreba o oaie, rumegind cuvintele. -Nu. Dar face ceva si mai de neinchipuit. Cind vrea, isi deslipeste un deget de la miini, pe care le incordeaza in chip ciudat. Si degetul cu o unghie ascutita de fier in virf zboara cit ai clipi singur si apuca pasarea, pe care i-o aduce jos. -Am vazut si noi, strigara toate, degetele astea vrajite, lungi si cu cange in pisc. Are multe in tolba de la spate. Cu ele face semn si opreste pasarea in zbor. -Apoi asta e vraja, lamuri ciinele. isi scoate si isi schimba degetele, cind vrea si cum pofteste. - Dar bratul? se jalui tarul. Ati vazut cum si-l lungeste, de te ajunge la zece stinjeni departare Ba si-l si deschioleaza din cot, ca sa-l poata arunca de departe in tine. Vai de carnea ta daca pumnul bratului de adaos are piatra in el! Si dupa ce te-a izbit de te-a ametit, isi ia bratul de jos si il pune la loc, rosti infiorat taurul. -Asta e puterea lui, urma ciinele. El nu e ca noi, dintr-o bucata, incremenit o data pentru totdeauna in el, tumat intr-un calip din care sa nu mai poata iesi. Omul se schimba si se mladiaza dupa nevoi. L-am vazut odata, cind era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Eu asudam cu parul tot pe mine. El se racorea in apa cu toata carnea de sub piele si par afara, asa cum scosesem eu numai limba. Mieii, taurii si bivolii holbasera ochii, minunati de povestirile lui, si ciinele, ingimfat de ascultarea cu care se invrednicea, urma: - Odata am fost de fata cind si-a scos copitele. - Copitele? Cum se poate? tacu un minz naiv. - Da, copitele, de la glezne in jos. ii intrase in ele o pietricica si-l inglodea. Pe urma si le-a pus la loc si nu s-a mai cunoscut de unde le lepadase. Cind a fost sa trecem o apa, si-a dezghio-cat picioarele mai sus de genunchi, a pus pielea si carnea pe umar, ca pe niste pastai, ca sa nu se ude parul de pe ele. Iar dincolo, pe mal, s-a alcatuit din nou la loc. Nu se poate magie mai mare. Sa te faci si sa te desfaci, sa te rupi si sa te dregi, sa te lungesti si sa te scurtezi, dintr-o clipa intr-alta, singur. - Eu nu de bratul lui, care se smuceste din cot si ma plesneste Ia zece stinjeni departare, ma tem, zise taurul ceacir, gros la piele. Pe mine altceva ma impiedica. Fara sa vreau, carnea se infioara pe mine cind ma apropii de el si ma face sa-mi aplec grumazul in fata lui: un miros urias, un iz de fiara domnitoare ma biruie. De ce creste oare blana de leu pe el? - Si-i filfiie aripi de vultur hraparet pe umari, behai un miel prior. L-ati vazut asta-seara? - Magie si vrajitorie, gemu dulce vaca. Uitati-va. Mina femeii imi tine loc de vitel. Cind ugerul impovarat de lapte ma apasa, chem prelung. Si ea vine. inchid ochii si sint fericita, inchipuindu-mi puiul sub mine. Nu e asta magie? Ca sa-l biruim, ne trebuie vraji mai puternice, fermece mai tari? As zice sa intrebam pe lup in padure. El se pricepe. - Dcsteapto! latra ogarul. Ti s-a facut de jupuiala pe vreo ripa? —Atunci cum sa scapam de atita greu si apasare? Cum sa-l rapunem? Nedreptatea lui necrutatoare ne sugruma tot cit coltii lupului. Deodata usa de birne se smulse pe neasteptate si in cisla dobitoacelor razvratite cazu, pe citesipatru labe, pisica. Pe urmele ei curgeau ocarile si blestemele femeii. Dupa ce se desmetici din ameteala, pisica incepu grijulie sa-si stearga mustatile si sa-si linga blana, minjite de smintina. - Vai, ce cruzime, surioara! o boci oaia. - Pe sufletul meu daca i-am gresit cu ceva! Astia sint oamenii. Dupa ce ne jertfim viata pentru ei in lupta cu soarecii, priviti acum cum ne arunca. -Ai cazut tocmai bine, mugi taurul. Tu esti vrajitoarea iscusita. Prorocesti cind are sa se schimbe vremea, spui cind vin oaspeti si ai prietenie cu luna. invata-ne si ne ajuta cum sa scapam de om. Cum l-am putea ucide? Ca ne-am saturat de chinuri. - Navaliti asupra lui. Unul singur din voi numai e de ajuns ca sa-l faca praf si puzderii, rosti pisica. - Lesne de spus. Cum sa-l faci, cind este cit un munte si pe deasupra si vrajitor? Pumnii lui, maciuci de fier, ii zboara din mina si vin vijiind, sa te pocneasca de Ia o posta, se jelui bivolul. - Si pe urma carnea lui de leu are un iz fara impotrivire, se tingui taurul. - Si cine se poate uita in ochii lui tinta, fara sa-i plece pe ai lui numaidecit? Are privirile totdeauna biruitoare. - Va inselati, ii mingiie pisica. Tabariti cu indrazneala pe el: e mai plapind ca un vitel. Vi-l dau in labe gol si fara aparare, chiar acum. - Nu va luati dupa ea, schelalai dulaul. Unde l-a vazut ea plapind? Va trage vicleana in capcana, sa va piarza. - Tot rob misel ai ramas. Veniti cu mine, miorlai ea, scuipind ciinele intre ochi. Vitele asteptau sfioase, indoielnice, indemnindu-se fara hotarire. - Haideti numai citiva pasi, fricosilor, ii certa ea. Aveti sa vedeti cu ochii vostri. Si pornind inaintea cetei de razvratiti, pisica ii duse indaratul bordeiului, unde soarecii facusera citeva gauri in perete. - Puneti ochii si uitati-va, ii indemna ea. Cu totii, pe rind, isi potrivira, bivolul peruzeaua ochiului mare cit pumnul, capra gogonul ei de chihlimbar, taurul oul insingerat al ochiului cu galbenus negru, porcul tandara de geam afumat ascunsa in grasimea obrazului Ciinele, dupa ce privi cu ochii lui duiosi de copil orfan, puse si bumbul umed al nasului si, la mirosul cunoscut al stapinului, coada incepu sa i se miste bucuroasa. Omul, la lumina chioara a unui opait, se desbraca pentru somn, zvirlindu-si una cite una toate vrajile de pe el. Baltagul, bratul cel de adaos, zacea jos, acum un biet ciot de lemn. Cizmele cu copite de centaur se pleostisera, goale ca doua ciuperci uriase, viermanosite de ploi. Blana cu puteri de lei, coiful cu coltii ascutiti, neinsufletite, dezumflate, spinzurau in cui, jumulite si gaurite de molii. Omul, iesit din gaoacea lui ca un pui golas, sedea alb si plapind, cu camea mirositoare a vitel de lapte. Capul rotund si mic, ca de miel slabanog, se rasucea pe un git fara vlaga. Grumazul taurului, pe linga el, era un trunchi de gorun pe linga o trestie. Dobitoacele priveau aprinse. Cozile neastimparate bateau ca niste napirci pintecele flaminde. Ochii se inflacarau de ura si coltii se rinjeau. — Haideti, porunci pisica, curaj. Eu am sa ma miorlaiesc la usa pina imi vor deschide. Voi navaliti toti dupa mine si-l sfisiati. Deodata ciinele, asezindu-si a doua oara ochiul la borta, se trase inapoi inspaimintat si o lua la fuga. Celelalte dobitoace se gramadira la gaura, privira din nou si, ingrozite, o luara la fuga, ascunzind-se. Omul, ingenuncheat la pamint, isi impreunase miinile si ridicase ochii Deasupra lui, tavanul parca se gaurea, caci se strevedea cerul. Un abur luminos iesea din trupul omului, mai ales din osul fruntii si din crestet, inchegindu-se in juru-i ca un cearcan Lumina ajunsese din ce in ce mai puternica. II imbraca intr-un vazduh aprins, nesuferit ochilor. Omul era o lina flacara alba, ca o torta care ar arde toata deodata. Si vapaia invaluitoare lua din ce in ce infatisarea unui paznic ingrozitor, in picioare, plecat usor deasupra omului din el, care se ruga. Omul izbi doua pietre, si din mina tisni deodata flacara unui fulger ce inspaiminta animalele in noptile de furtuna. Lumina ajunse din ce in ce mai puternica si-l imbraca tot intr-un vazduh aprins, nesuferit ochilor de fiara. Deasupra lui, tavanul parca se facuse straveziu si se rasfringeau prin el stelele, iar o frintura din soare veghea linistita la capatiiul omului*. |
|||
Pune poezia Revolta dobitoacelor pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |