| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Unei mandrute de Carare Petru Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Schimnicul
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
| 15 august 1952, Bucuresti. | |||
|
|
|||
| Toiul postului mare, cu nesfirsitele-i privegheri si canoane, stapinea neindurat peste manastire. Zbuciumate zi-noapte, toaca si clopotele asurzeau muntele, hartuiau pe monahii galbejiti de infrinari si nesomn, ii scoteau ca pe niste cirtitc din chilii si-i minau far'de ragaz la biserica. Topiti de ajunari, calugarii motaiau in strani, cu auzul impaienjenit de biziitul acelorasi cintari sfomaite de pe tipicul invechit. Tirziu, prin intunericul batind in verzui al ultimei straji, se risipeau pe Ia salasurile lor pentru o scurta odihna, cit sa-si scoata camilafcele si sa fure, asa imbracati, cite o bucatica de somn. Cei mai greoi rugau pe cei cu trezia usoara sa-i scoale. Si numai-decit se auzea ici-colo: - Cioc cioc Hai, parinte Cutare, ca toaca de al atitelea ceas — Repede, cuvioase, ca incepe molitva Si cuviosul, buimacit, bijbiie dupa culion, freeindu-si cu pumnii ochii umflati Numai parintele Sofonie sta mereu intreg $i nebiruit. Nici ajunari salbatice, nici indelungi vegheri in genunchi nu-l infringeau. Treaz, puternic, neabatut tot timpul, el sta in fruntea soborului, pe care-l tira dupa sine, atlet al calugariei prin marile osteneli evlavioase si inflacaratele-i lucrari duhovnicesti. Spaimintati, calugarii il rugau sa-si mai domoleasca osirdia si sa-i ingaduie sa rasufle, ca nu se pot tine dupa el. Nu sint facuti ca sfmtia-sa numai parca din oase si duh. Sofonie nu-i asculta. Tinea inainte post negru, fara abatere, silind cu aspra-i pilda pe nemernicii frati sa nu se dedulceasca la mincare. De multe ori, cazut in chilie la rugaciune, uita de hrana si lasa calugarii fla-minzi', in trapeza, sa-l astepte. Odinioara staretul cel vechi nu-i rabda lipsa. Trimitea doi frati sa-l scoata si sa-l aduca la masa. Staretul urmator, un arhiereu subtire, cu vederi largi, frecat de lumea noua cu adaosurile si ciudateniile ei, a cautat sa puna rinduiala. L-a dezlegat pe Sofonie, recunoseindu-i inalta vrednicie duhovniceasca, de toate indatoririle obstesti. Voia la el; sa stea cit o pofti inchis in chilie ca intr-o chinovie unde sa ajuneze si sa se roage netulburat, fara sa dea cuiva socoteala de timpul si faptele lui. La biserica sa vie numai pentru impartasanie. Iar mincarea sa i se puna o data pe zi, in tinda, de unde sa si-o ia singur, ca astfel sa nu-l mai supere nimeni si nimicM s-a dat, adica, un fel de treapta intii a schimnomonahiei, in manastire. in chipul acesta, scotind.u-l din obste, staretul nou nadajduia sa curme nelinistea rivnelor nefiresti incuibata in pasnicul locas si sa aduca viata soborului la netezisul cuvenit manastirilor obisnuite. Dar si asa, raznit, Sofonie urma sa stea ca un indreptar de foc, sau mai degraba de gheata, spre care fara voie se intorceau toti ochii. in tinda, blidele cu mincare se gaseau aproape neatinse. Schimnicul era, in schimb, nelipsit, cel dintii la toate slujbele si privegherile, canoanele si ceasurile bisericii. Bold nemilostiv care impungea necontenit pe frati spre desavirsire. Unii, putini, se straduiau, fara spor, sa-l ajunga. Cei mai multi ramineau departe in urma, schiopatind si cu trupul, si cu duhul. $i se amarau. Altii ii erau de-a dreptul, in sinea lor, potrivnici, mai ales slujitorii si chivemisitorii bisericii. Acestia se gasesc nevoiti sa stea tot timpul in picioare, sa alerge, sa citeasca, sa cinte si cite alte osteneli, saptamini si saptamini in sir. Or, asta nu se poate cu gitle-jul uscat si pintecele gol. Si se infruptau pe ascuns, ca niste pacatosi, din de dulce. Mai ales ca aici se potrivea parca inadins o grozava intimplare, ca un facut. in post, si mai cu seama in zilele de ajunare, lupii dadeau iama in turmele manastirii. Rapeau citiva miei mici si mai lasau acolo pe Ioc unul-doi singerati, o oaie mursicata, care se zbatea de moarte. Puteai sa-i lasi asa? Trebuiau numaidecit taiati. Si carnea nu era doar s-o azvirli la ciini. Dupa ce-si luau partea lor, fratii pastori treceau pe ascuns toate pulpele de dindarat in pivnitele cuviosilor osteniti, toti calugari tineri. Asta cu stiinta noului staret, care inchidea ochii. Stia si preasfintia-sa ca se cinta nu atit cu gitul, cit si cu foalele pline. Dar, de la o vreme, si el se luase de ginduri. Nu era saptamina ca fiarele sa nu se abata si sa nu aduca cucernicilor plocon halci de carne frageda. - Ce e asta? intreba staretul, minios, pe monahii ciobani, cercetind iar tirla si stricaciunile. - Ce sa fie, preasfintite Cita vreme n-avem pusca, nu putem stavili navala salbaticiunilor. -Apoi nu-i asa ii dojenea stapinul. Stiti ca nu avem ingaduinta sa tinem arme. Dar inchideti cu grija cosarele si inaltati gardurile. - Geaba, raspundeau ei cu indrazneala. E cu osebire o spurcaciune de lup mare si sur, mester si mladios ca Satana. Asta nu stie nici de gard, nici de cosar. S-ar strecura nesimtit si pe gaura cheii. - Dar ciinii? La ce-i mai tineti? - Ciinii? bodoganeau ei. Ciinii nu sufla, dar inca sa mai latre Doar ca nu dau din cozi si nu se bucura. - Nu mai aparati lenea voastra si a dulailor, ii bestelea batrinul, fluturind spre ei cirja. O sa va schimb. Aduc pastori vrednici de la munte. Pe voi va trimit la carat piatra, ca pe niste indaratnici. {- Ba mai bine sa-l puneti aici peste noi, baci, pe parintele Sofonie, ca numai de frica lui asculta dihaniile, spuneau ciobanii, facindu-si cruce, j Asta era adevarat! Trebuia sa recunoasca si noul staret. intre alte minuni ce savirsise Sofonie, se numara si apararea stinei de fiare. Celelalte multe minunate intimplari si fapte ale schimnicului staretul nu le mai apucase. La inscaunarea lui in manastire incetasera. Se povestea numai despre ele, si preasfintia-sa inclina sa nu le dea crezare. Dar minunea cu lupii dainuia inca si se petrecea aicea, sub ochii sai£_Pe data ce sosea de la stina instiintare ca s-au ivit fiare, il scoteau pe Sofonie de la rugaciune sau de oriunde s-ar fi aflat. Si era de ajuns ca el sa se ridice si sa faca un semn, pentru ca, acolo, departe, dihaniile sa dea numaidecit inapoi si sa fuga."] Intr-o vinere seaca, la ceas tirziu de noapte, intre doua lungi slujbe doboritoare, clopotele atipisera. In vazduhul adinc al muntelui zodiile se rasuceau linistite. Sub strejuirea lor codrul, cu manastirea in poale, facea popas in somn. Calugarii se ingropasera in intunecimile chiliilor si dormeau morti, asteptind alarma lui Samson, vestitul lor clopot cit o butie, care avea sa-i invie-ze iar. Deodata, beznele se trezira speriate. intii racnete de oameni, chiote si haieli razbira de la staulele indepartate. Apoi, strigatele alergara, se apropiara, patrunsera in ograzile mai din dos ale manastirii si izbucnira in dosul curtii. Citeva matahale negre se repezira cu tropaituri spre rindul de case dinapoia bisericii. Sovaira putin la cerdacul staretiei, cufundata toata in intuneric. Schimbara vorbe. Apoi trecura mai departe si se oprira la chilia parintelui Sofonie, singura luminata din toata manastirea. Acolo umbrele se gramadira la geamul aprins, care ii descoperi: erau trei monahi ciobani. inghesuiti in pervaz, ei privira pe schimnic, cazut intr-o neclintita plecaciune, cu genunchii si fruntea la pamint. Se ruga canonit intr-o grozava metanie, rapit dincolo de lume, cu urechile astupate, ochii pecetluiti si simturile zavorite. Navalitorii ciocanira de citeva ori, apoi de multe ori; si din ce in ce mai tare. Zadarnic. Deschisera usa, care scrisni incrin-cenata, si pasira inauntru. Calugarul nu vazu, nu auzi impietrit, se ruga pe brinci. Ai fi crezut ca e mort Atunci, unul mai cutezator il zgiltii de umar. Zguduit de fiori, Sofonie zvicni tot, se destepta, isi chema inapoi viata si duhul din haurile rugaciunii, dar nu se ridica. - Ce este? Ce vreti? Nu mai ispraviti cu neroziile voastre? ii intimpina ragusit, fara sa intoarca spre ei capul pe grumazul teapan de grozava incordare. - Parinte! Si paznicii incepura iar sa gifiie, opintiti ca de o fuga. - Parinte, a dat lupul batrin in stina - Nu-l putem goni cu nici un chip - Sta de la miezul noptii numai de capul nostru si isi smulgeau unul altuia vorbele din gura, ca sa spuie cit mai grabnic. - Goneste-l sfintia-ta cum stii si cum faci totdeauna, ca noi numai cu ciomegele nu putem Si, prididiti de osteneala, tacura. Sofonie se scula, si cu el odata umbra-i uriasa, care se zugravi neagra pe perete si-l insoti. Se clatina o clipa, apoi porni inaintea celorlalti, care-l urmara smeriti. Iesi pe prispa si se intoarse spre locul unde haladuiau turmele. Strigatele si haielile se ostoira. -Acum duceti-va, Ie porunci scurt. Si ii slobozi aspru, in loc de binecuvintare cu acelasi gest al bratului cu care alungase dihania nevazuta. Parul si barba sure ii stau zbirlite ca de minie si ochii arzatori ii sticleau de un foc salbatic. Oamenii plecara tragindu-sc inapoi, ca niste vinovati. El ii petrecu lung, cu privirile grele incarcate de puteri ca niste arme gata sa zbucneasca, scutura trupul ciolanos, isi netezi cu mina chica razvratita, netezi smocurile barbii tepoase, casca fioros de citeva ori, desclestindu-si cit putu falcile, isi linse cu limba clabucii de spuma rosie ce-i tiveau colturile gurii scrisnite intre dinti, isi drese cu opinteli din git glasul, care suna instrainat, si intra cu parere de rau in el. Acum se facuse la loc parintele schimnic Sofonie si se inchise iar in chilie. Dar nu-si mai gasea astimpar. Pastorii il smulsesera prea pe neasteptate din titinile uimirilor de dincolo de fire, si omul din el suferea cumplit. Gemu inabusit, horcaind un fel de icnet dureros. Daca nu s-ar fi stapinit, ar fi urlat ca pruncul zvirlit din matricea mamei in vazduhul rece al lumii. Se uita la patul neatins, citeva seinduri acoperite cu o cerga, dar isi lua seama. Se framinta, deschise ceaslovul, ingenun-che iar, se frinse, asteptind sa se astupe golul flamind din el. Dangatul de bas profund al lui Samson il gasi clocind in amorteala asta istovitoare. Apoi toate clopotele dantuira vesele pe funiile lor, limpezind muntele de negrele-i spaime. Ici-colo, scaparau lumini, se invapaiara ferestre, usi se trintira. Manastirea isi scotea stafiile, care se iteau prin curti. Parintele Sofonie se struni. Din nou puternic si neabatut, fu cel dintii la biserica, si cu glas inalt pomi slujba ceasului. Dupa miruit, el se infatisa la strana staretului, se frinse de mijloc si, dupa ce saruta mina batrinului, ceru ingaduinta sa-i vorbeasca. - Stiu zise acesta. Iar te-au tulburat, larta-i, sarmanii! Erau inspaimintati. Pe urma au venit la mine sa-mi spuna. Nici eu nu dormeam: ma chinuiesc rau durerile de sale. - Atunci, altadata trase incheiere intunecat schimnicul, si vru sa se dea inapoi. - Nu; chiar acum. Vino sus, la mine. Intrara in odaia calda cu miros lincav de salcim al unsorilor plamadite din salicilat. Staretul se asezai, seincind, in jiltul captusit cu perne de puf si-l pofti alaturi, pe scaun. Dar calugarul se trinti in genunchi la picioarele lui. Batrinul, c-un zimbet pierdut in barba, il lasa. Chiar asa, scurtat de ingenunchere, Sofonie era tot inalt si vinjos. Paros si noduros, cu chipul aspru, necioplit, parea un taran de la plug, nu monahul subtiat de treizeci de ani trecuti in posturi si strujiti in rugaciuni. - Vorbeste, il indemna stapinul, lasindu-se usor pe spatar, dupa ce-l privise cu luare-aminte. - Preasfintia-ta stii mai dinainte rugaciunea mea, rosti aprig Sofonie. M-am mai zbatut de citeva ori aici la picioarele jiltului, cerind dezlegarea sa ma pusnicesc. Din nou cad si strig: So-coteste-ma vrednic. Slobozeste-ma. Da-mi drumul la sihastria dupa care imi arde sufletul. Staretul il asculta acum cu ochii in tavan. - Nu mai poti suferi manastirea? Te string rau chingile ei, parinte Sofonie? - De ce ma batjocoresti, preasfinte? se umili anevoie schimonahul. -Ah, glumesc Prea pornisesi vijelios, si m-am gindit ca e bine sa incepem mai usurel, o intoarse batrinul. Dealtfel, eu nu stau cu tot dinadinsul impotriva schimnicirii cuviosiei-tale. - Atunci? ridica ochii aprigi calugarul. - Zic numai sa mai asteptam. Rabdarea este cea dintii virtute a monahului Si, spunind asta, staretul il cintarea, adulmecindu-l. II uimeau arzimea neistovita, taria nesecata, dirzenia, dar mai ales sanatatea misterioasa a omului neinfrint de ajunarile, canonirile si ostenelile sub greutatea carora oricine altul, cit de otelil, ar fi cazut de mult. Ceea ce ii dovedea despre puterile duhului, care hraneste trupul, mai virtos decit orice merinde si bautura. Sofonie, tacut, se framinta. -Ai vazut, urma stapinul imblinzit, ti-am dat dupa iconomia sfintei noastre biserici, intiia schimnicie, aici in manastire. Sint de curind venit si raspund cu sufletul de fiecare suflet incredintat mie. Marturisesc ca nu te cunosc si n-am inca dreptul sa te slobozesc de sub privegherea si indreptarile mele. Sofonie sari ars ca sub un sfichi - Tin ca un doctor urechea pe sufletul cuviosiei-tale, urma staretul, ma caznesc sa-i ascult rasuflarea ascunsa. iti caut acolo in adinc inima cea tainica, pe care fratia-ta poate nu ti-o stii - Si le gasesti cumva bolnave? intimpina atunci Sofonie. - Nu, dar inca prea crude, copilaresti. Nestiutoare sa infrunte singuratatile pustii ale pusni-ciei; ispitirile, urcusul si miile de pravalisuri ale prapastiosului pisc ce se cheama shimnicia. - Dar nu mai sint tinar, prcasfinte.'Am patruzeci si cinci de ani de virsta, din care treizeci numai in manastire, de unde n-am iesit un pas afara. - Tocmai! Ce-ai putut invata in atit de scurta vreme? Sofonie isi suci uimit capul. - Scurta? vru sa vorbeasca, dar egumenul il opri. - Scurta pentru cel ce n-a iesit niciodata din scutecele manastirii. -Tocmai pentru asta vreau sa ma sihastresc, izbucni deodata Sofonie. Trebuie sa ies, sa scap din moleseala manastirii. Ma impiedic necontenit de nevoile lumesti ale obstii. Grijile dulcegi ale fratilor imi plapinzesc vointa. Legaturile cu oamenii ma impiedica in mers ca niste fese. Sotii imi stingheresc veghile, privegherea sfintiei-tale ma tulbura din ajunare, ma scoate de la rugaciune Staretul incremenise. - Va rugati si altii pentru mine, urma amar calugarul, ca si cind eu n-as fi destul de destoinic. Va asezati toti intre mine si Cel preainalt. in pusnicie voi fi singur in fata lui Dumnezeu, cu toata raspunderea despre mine, lasata nu preasfintiei-tale, ci numai mie in seama, fara sprijin din afara, care sa ma ispiteasca la slabire si lenevire Daca -- Bine, bine, il opri scurt staretul. Destul Eu ma dau batut. De Pasti vine inaltpreasfintitul mitropolit la noi. I te vei infatisa si ma voi ruga sa te asculte. Acum du-te in pace. Si, cu o binecuvintare, ii intinse mina pufoasa pentru sarutare. -Asculta, il striga batrinul ridicat din jilt, si-l intoarse de la usa. Asculta si tine minte: Marele Antonie, al carui nume ceri sa-l iei, nu s-a schimnicit pentru sine, din trufie si ca sa scape de oameni, ci s-a schimnicit pentru noi. Dupa chipul lui Crislos, adevaratul pusnic ia cu el, acolo, in pustie, omenirea toata strinsa in inima lui. Noi toti ne canonim in el, si numai asa biruie. Sofonie, pe numele dintii Stan, intrase in manastire cind nu implinise cincisprezece ani. II adusese maica-sa, o sarmana vadana fara alti copii. - Uitati-va, se ruga ea de staretul vechi sa-l primeasca, uitati-va ce slabanog si uricios a ajuns. Nu e bun de nimic. Altfel, l-as opri pentru munca acasa. Dar n-am nici eu ce minca. Copilului i se trageau toate, povestea cu durere femeia, dintr-o spaima grozava. Se repezise Ia el cind era mic un berbec naravit sa-mpunga, ii trimise si-l busise cu maiul capului pina-l lasase lesinat. Dupa o zacere cu friguri si aiureli, baiatul ramasese zdruncinat; bolnavicios, lin-cav la mincare, nazuros, fara gust de joaca, aproape salbatic. - Dar e usor de cap, a invatat carte, adaugase ea, fara sa spuna ca tot asa cu toane. Dupa ce ispravise scoala, sta tot timpul inchis in el si in casa, ursuz si trist. Sapa nu era in puteri s-o minuiasca. Cu vitele nu era chip sa se impace, le luase spaima. Nu avea nici o aplecare spre vreun mestesug si nici o tragere de inima catre ceva. Mergea doar bucuros cu maica-sa la biserica, unde asculta cuminte. Asta i-a hotarit soarta: l-a infundat in manastire, de unde n-a mai iesit. Nici n-a avut la ce. Vadana a murit curind, si nimeni pe lume n-a mai stiut si n-a mai intrebat de el. A ramas pe totdeauna copil de suflet al manastirii, de care, aplecat spre tacere si singuratate, s-a lipit trup si suflet. in acest timp a crescut lung si desirat, prajina noduroasa, numai zgirciuri si ciolane pline cu par. Pururi in cetiri de caiti sfinte sau in rugaciuni, nesmintit de la infrinari si vegheri, viata lui, vreme de treizeci de ani traita fara nici un ascunzis in vazul intregului sobor, fusese o viata de sfint. De la inceput, baietelul sfrijit si paduret speriase pe calugari. intr-o zi, cuviosul Ghervase sta in tinda si mistuia o iahnie de fasole. Deodata, sari si-si striga vecinul: - Ia uita-te dananaie, parinte Isachie! Cel chemat alerga in graba si privi cu gura cascata: ucenicul Stan venea somnoros cu o caldare sa scoata apa. Dar inainte de a ajunge la fintina, intinse mina, si roata cu lant se desfacu singura, neatinsa; galeata se afunda, si, pina ce baiatul s-o apuce, ea porni sa se urce de la sine. - De citeva zile il pindesc, ca putul e drept in fereastra mea. Pina mai saptamina trecuta scotea apa ca toti oamenii. Rasalaltaieri am vazut ceea ce vezi si sfintia-ta acum. Dar credeam ca mi s-a parut. Ce zici? Visam? se crucea Ghervase. - Lucru mare si de spaima, taica! De la Dumnezeu sau de la diavolul, ramine de dovedit Staretul, precum si toti calugarii instiintati, incepura sa-l urmareasca de aproape si aflara si alte intimplari si mai uluitoare. Cu Stan se petreceau lucruri ciudate. Trimis sa descuie biserica, uneori usa se deschidea singura, ucenicul fiind inca la citiva pasi departare, ca si cind bratul cu cheia i s-ar fi lungit, nevazut. Alteori, vrind sa coboare o candela, era de ajuns sa se uite in sus spre ea, ca lantugul de care atirna sa se desprinda din cirlig si vasul sa i se lase ascultator dinainte. Prorocea vremea mai bine decit orice calendar. - Parinte staret, pune sa culeaga via, spuse el odata, cind era in toane. - De ce, fiule, ca e mult inainte de soroc - De Vinerea Mare o sa fie zapada la genunchi. - De unde stii tu asta? glumi egumenul. Trimiti ca melcii coarne? - Stiu: am intilnit-o in drum. Atit a destainuit. Zadarnic au staruit de el, cind i s-a implinit vorba, sa spuie ce a intilnit: iarna, zapada? si in care drum? al gindului? al duhului? N-a mai scos un cuvint. Toate astea, latite in lume, au adus slava mare manastirii, cu navala de poporime, spor de evlavie in norod, intarirea credintei si multa grija spre traire cucernica in obstea monahiceasca a lacasului. Basca de sumedenia de daruri, bunatati, bani, vite si alte cistiguri ce se varsau de pretutindeni. Cu fiecare noua isprava a ucenicului, faima crestea. Cind si cind, se invoia, si afla lucruri pierdute, gasea pe cele ascunse, dovedea pe hoti Calugarii strigau ca sint minuni si cercau nu numai sa fie date in vileag, ci oarecum gospodarite, chivernisite spre un cit mai mare folos al lumii si al lavrei. Dar staretul de atunci, un batrin cercat si cuminte, nu s-a lasat zapacit de puterile nefiresti ale ucenicului. Nu numai ca nu l-a incurajat. Dimpotriva, l-a inabusit. Trebuia, spunea el, asteptat si omul pus la proba. Faptele lui limpezite, dovedite prin rugaciuni si prin luminile marilor duhovnici si ierarhi care stapinesc din inaltimile bisericii. Cum putem sti noi, cei de rind, sa deosebim nalucile de adevar? Dealtfel, tinarul nu-si da seama de ceea ce savirseste. Lucra ca intr-un fel de somn, un soi de betie. De indata ce staretul prin spovedanii, descoaseri si alte dascaleli l-a trezit si l-a indreptat spre cercetarea de el insusi, ucenicul a inceput sa se inchida. Curind a prins sa puna stapinire pe sine si sa se pazeasca atit de el insusi, cit si de ceilalti. Cistigarea monahiei il inveghea si mai mult. Acum il suparau curiozitatea fratilor, spionarea si mai ales interesul de care se bucura in ochii lor ca aducator de foloase lumesti; si se razleti de obste. Cu cit inainta in virsta, se facea mai posac, mai salbatic, parca s-ar fi intors la copilarie. Cum ispravea indatoririle, se inchidea ca un cenobit, si nu-l mai vedea nimeni pina sunau toaca si clopotele. Dezbarat ca de niste cusururi de acele scapari in afara ale adincului, izbutise sa-si astupe sparturile facute in alcatuirea lui de maiul berbecului si sa se dreaga. Dar indata dupa zagazuirea minunilor se ivi lupul. Pina atunci turmele manastirii nu prea fusesera vamuite de fiare. Acum, ca intr-un fel de schimb, in locul celor cite incetasera, se scorni lupul, pentru care parintele Sofonie trebuia necontenit sa se ridice si sa-l alunge. Atit se invoi sa mai savirseasca. Si asta din ce in ce mai silnic si mai scirbit. Noul staret il gasi matur, stapin pe toate arcurile-i ascunse, dirz pe vointa lui calita, chiver-nisindu-si iconomia lui trupeasca si duhovniceasca fara sovaire, ca un ascet desavirsit. Tacut si inghetat, sta fara nici o legatura cu soborul, care-i socotea nevoia de singuratate ca o trufie, mutenia ca o impietrire. Mitropolitul, popa vadan calugarit de curind, a calcat glumind peste toate intimpinarile egumenului si invrednici el insusi cu schimnicia desavirsita pe Sofonie, care, de pre numele nou Antonie, se si grabi sa paraseasca chiar din acel ceas manastirea. N-a ingaduit nimanui sa-l ajute ori sa-l insoteasca. Nu si-a luat macar un sac cu lucruri de mare trebuinta. Aplecat cu citeva bucoavne la subtioara sus in munte. Acolo, pe o streasina de piatra, intr-un parete de stinca, se scobea o pestera, prefacuta de alt schimnic inaintas in chilie. Nici usa, nici fereastra. Peretii, jilavi, din cremene strujita cu toporul. La un colt, o vatra ruinata, in celalalt o lavita sontoroaga, cu un culcus de paie pe ea. Niste blani groase de lemn astupau pe dinauntru gura crapaturii pe unde se patrundea in adincul stincii gaunoase. Afara, sub prag, un ciuciur isi picura broboanele de apa intr-un gavan ros in gresie, unde se adapau salbaticiunile. Dar de acolo zbucnea peste lume o priveliste care te indumnezeia. Uitai de foame, de frig. Te satura maretia de ocean incremenit a piscurilor talazuite, frumusetea cerului si a pamintului cintind zi-noapte neintrerupt osanale intru marirea lui Dumnezeu. Aici, in scorbura de piatra, schimnicul Antonie si-a tupilat duhovnicia si si-a rasadit evlavia. O data pe saptamina urca la el, cu rindul, cale de trei ceasuri bune, cite un calugaras de la manastire cu putina merinda. Dar si acesta era indatorat sa se vesteasca de departe ca soseste. Cind ii auzea strigatul, schimnicul se ascundea in chinovie, sa nu vada om, necum sa vorbeasca. Nu iesea decit dupa ce fratele da iarasi glas ca s-a departat. Treaba asta se putea face vara. Iarna eremitul avea sa ramiie ingropat acolo de troiene cinci-sase luni, cu o traista de malai si un zimbil de cartofi, asteptind sa se topeasca zapezile. Pina atunci, numai dangatele clopotelor mai puteau razbi la el. La inceput merindele se gramadeau aproape neatinse, pe fata unei stinci, taiata in chip de masa. Ceea ce nu mira pe calugarii insarcinati cu corvoada. Pina s-au deprins sa le imparta cu schimnicul soarecii de stina, la care s-au adaos niste corbi si, pina la urma, un vultur. Dar asta nu pindea atit uscaturile inecacioase ale cenobitului, cit pe tovarasii de ospat, care cum ii auzeau filfiitul aripilor, se mistuiau in gauri, lasind corbilor cinstea sa se bata cu el. De asemenea mosafiri sihastrul nu se sfla, ci ii ingaduia bucuros. Dupa plecarea lui Sofonie, manastirea adormi in fagasul molcomelor rinduieli monahicesti. Dirdora ascetica se potoli. Calugarii rasuflara usurati ca niste cai scosi din ham. Dar cum schimnicul nu-i mai stingherea cu nimic, locul lui in manastire nu ramasese gol. Urma Iui adinca o umplu un soi de basm, legenda parintelui Sofonie zamislita din uimiri, amestecata cu spaime si nostalgii. Nu-l mistui uitarea pina la cenusa, ci ramase dincolo de pieirc, imbalsamat de mireasma aducerilor-aminte, ca niste moaste scumpe. De flecare data, calugarul intors de la chinovie era inconjurat de toti, intrebat, ascultat cu evlavie, povestind despre corbii pe care ii vazuse cu ochii Iui aducind in cioc hrana schimnicului si de vulturul care-i tine de urit. incetul cu incetul, dupa retragerea sihastrului, pe care lumea il credea surghiunit de dusmani, indeosebi de noul staret, marea manastire ajunse paragina. Poporul, care simtise bine unde ii stase pina atunci duhul si puterea, o parasea si se intorcea la popii lui de mir, la vraci si la solomonari. Rivna si credinta gloatelor ramin nesecate, se stramuta numai. La durerea asta se adaugau si altele, cu osebire pagubele aduse turmei. Pina acum mersese cum mersese. Dar de cum iesise pusnicul pe poarta, jigadinile tabarira pe vite. Surul, lupul indraznet si fioros, nu mai avea teama. La trei-patru zile insfaca mielul sau oaia. Cine putea sa-i tie piept? Singur parintele Sofonie il punea ca pe o fiara a lui in fxiu, cum bunaoara sfintul Haralam-bie, leul. Asa spuneau calugarii ciobani alergind la staret, care, cu salele lui mursicate de coltii podagrei, ii intelegea prea bine, dar nu avea altceva sa le dea decit mina pufoasa de sarutat. Pina intr-o zi, preasfintia-sa, biruit de rautatea dihaniilor, ceru un condei ca sa adauge la bucatele trimise ascetului un ravas, cu porunca sa se roage si sa vegheze ca si inainte asupra turmei spircuite de jivini. Antonie a citit sau nu tidula, dar lupul nu-si inceta pradaciunile. insa neindoielnic fu ca saptamina urmatoare fratele urcat cu papornita de mincare vazu unul din corbii parintelui Antonie cu ravasul staretului in cioc. Si numaidecit dete stire in manastire ca il trimetea stapinul, adica schimnicul, cu plingerea la cer. Ceea ce mai mingiie pe bicisnicii parinti si ingrosa basmul. - Ti-aduci aminte, parinte Nectarie, cind a slobozit de sus icoana Maicii Preciste in capul parintelui Sava, care mincase carne in ajunul Adormirii? - Hei, dar cind a amutit pe parintele loanichie Si iar s-au perindat aducerile-aminte despre copilandrul intrat ca un inger pirpiriu acum treizeci de ani intre ci; crescuse, se desirase sub ochii lor, se aprinsese si dogorise de im foc nesuferit pentru ei, pacatosii. Pomeneau astea si inca multe alte minunate ispravi care rascolisera lumea si speriasera pe inaltii stapini ai bisericii, pina ce, fricosi sau pizmasi, il inabusira ca pricina, ziceau ei, de zapaceala si tulburare in norod. Noul staret nu fusese martor la nici unul din miracole. Nehotarit ce trebuie sa creada, il tinuse, dupa poruncile de sus, intr-o banuitoare supraveghere. Asa ca simtise plecarea lui in schimnicie ca o usurare. Dar curind, tot mai desele greutati prin care trecea manastirea, pagube, prigoane si parasire, aduceau pe anahoret necontenit in miezul grijilor si angaralelor. - Hei, de-ar fi aici parintele Sofonie oftau toti, incepind cu ciobanii si sfirsind cu slujitorii altarului vaduvit de credinciosi. Intr-o noapte lupii sfisiara nu mai putin de cinci oi. A fost picatura care a facut paharul sa dea pe dinafara. Staretul si-a calcat pe inima si a trimis ascetului o solie alcatuita din ecleziarh si doi batrini cuviosi, care sa-i ceara ajutor. Cei trei au urcat muntele, s-au bucurat ca au gasit la locul lor corbii, ca i-a intimpinat vulturul, si catre prinz, fara sa dea glas, au poposit la pestera. Antonie nu i-a bagat de seama. Sta pe prichiciul din fata si vorbea cu un soricel imblinzit, pe care-l tinea in palma. Desi n-au auzit nimic, batrinii hotarira ca-l invata sa se roage si jos buciumara vestea. Cind i-a simtit, s-a intors si i-a vazut, schimnicul a tisnit ca o salbaticiune in scorbura stincii, pravalind la gura toate lobdiile ce tineau loc de usa. Solia a ciocanit, a strigat, s-a rugat. N-a fost chip sa-l scoata din birlog. - Cuvioase Antonie! Tacere. - Sfintia-ta, doar o vorba! Nimic. - Ne trimite parintele egumen! in desert Dupa multe ragaminti de-a surda, batrinii, osteniti, se asezara greceste la gura vizuinii ca pentru un lung asediu. Scoasera tagirtele si se pusera sa imbuce leguma. Schimnicul, cu rasuflarea oprita, ii auzea clefaind pita, limpind apa si sfatuindu-se cum sa miie noaptea acolo. Asta il umplu de groaza. Dupa ce motaira o leaca, cuviosii pornira iar asaltul: - Parinte Antonie! Cuviosul ciuli urechile. - Noi poposim aici si nu ne clintim pina nu ne asculti, ameninta unul. | -Avem porunca de la preasfintitul egumen sa nu ne intoarcem fara raspuns, il inveghie altul. - Macar de ne-am prapadi la pragul sfintiei-tale de foame si sete incheie al treilea. Antonie isi facu socoteala ca n-au sa crape de foame, fiindca trebuia sa urce calugarul cu hrana, nici sa plesneasca de sete cu izvorul la nas, asa ca se inmuie. - Graiti, dar scurt, consimti el prin lemnele astupusului. Batrinii, bucurosi, palavragira multe si de toate, despre necazurile manastirii, despre pagube si saracie, despre oi si lup. - Ho! ii opri sihastrul. Numai la cele lumesti va stau gindurile Spuneti limpede, ce vreti? -Ne maninca lupul oile, se jeluira ei. - Ei, si ce? voi nu mincati pe Cristos, mielul lui Dumnezeu? Calugarii nu se asteptau la o asemenea infruntare si se privira uluiti. - Sa stiti ca s-a smintit cuviosul de atita canon! spuse unul. Acum tacerea se indelunga din amindoua partile. Tot calugarii trebuira s-o rupa. - Si te roaga preasfintia-sa egumenul sa alungi fiarele. - Cum? se rasti din birlog Antonie. - Cum faceai la manastire. -Acolo ma vesteau ciobanii. Cine urca aici sa-mi dea de stire? Si cu asta le lua piuitul. -Asta asa este se scarpinara ei in cap. Pina sa alerge stafeta trei ceasuri, mai ales pe timp de noapte, dihaniile au timp sa sfisie intreaga turma. Dar iarna, prin genunile de omat?! Si sedeau cu mintile inciicite. Tot Antonie, ca sa scape de ei, le deznoda. -Ascultati: indata ce s-arata lupul, trageti clopotul cel mare intr-o dunga, ca la primejdie. Am s-aud si am sa stiu. Acu plecati. Chiar in noaptea urmatoare lupul a dat buzna. Un cioban fugi la manastire. Pina sa trezeasca pe parintele clopotar, asta, pina sa se suie in clopotnita, sa urneasca pe Samson, Surul si-a luat tainul un miel si a zbughit-o dupa al treilea dangat Tot era ceva. Nu sfisiase trei-patru ca de obicei; si pina la ziua nu s-a mai intors. La atacul urmator, pacoste! in graba, clopotarul, buimac, a alunecat pe trepte si si-a rupt piciorul. Spaima, zapaceala. Asa ca Samson n-a dat alarma, si schimnicul, sus, nu si-a intrerupt rugaciunea, iar fiara si-a facut cu turma toate mendrele. Intimplarea a silit pe calugari la alta rinduiala: usa clopotnitei sa ramiie deschisa, ca ciobanul sa nu mai piarda vremea, ci sa urce singur si sa traga clopotul. Aici alta incurcatura. Gona-ciul de la stina era ageamiu: nu stia ce-i aia sa bati clopotul in dunga. L-a balabanit in toate felurile, si scurt, si lung, si pe-o latura, si pe alta, incit a iesit o harababura. Schimnicul, crezind ca suna slujba ceasurilor, nu s-a clintit si lupul, jos, a jacmanit pe saturate. Cind ciobanul a deprins cum trebuie sa minuiasca funia, lupul si-a sporit siretlicurile. Nu mai venea singur, ci cu un sot ori doi, alteori in capul unui haitic. Si fiarele se imparteau. Grosul, cu Surul in frunte, da iures in turma. Ceilalti, razleti, se asezau intre stina si manastire, taind calea omului care gonea spre clopotnita. Dar si mintile calugarilor incepura sa lucreze la intrecere cu ale fiarelor. S-au inteles ca atunci cind baciul va da glas de bucium din stina, un frate pus de veghe sus in turn, cu mina gata pe streang, sa si traga. Numai ca lupul pica tocmai cind somnul e mai dulce si fratele dormea dus. Buciumul s-a vaietat nopti de-a rindul in zadar, sfintitul schimnic n-a avut ce auzi, iar lupul a huzurit. Atunci se tinu sfat mare cu egumenul. Se alese parintele Zenovie, calugarul cel mai treaz, care patimea de nesomn. Un omulet neastimparat, ciufulit ca o veverita, strasnic veghetor, in stare sa stea cu ochii deschisi trei zile si trei nopti la sir. Cind se intuneca, Zenovie urca in turn cu ceaslovul si o luminare. Parintii, jos, ascultau prin somn. N-au auzit pe Samson glasuind. Pesemne, si-au zis, n-o fi venit fiara la stina. Dimineata, cuviosul Zenovie nu s-a aratat la utrenie. L-au cautat in chilie, lipsea. Au urcat in turn, odaia clopotelor - goala. L-au strigat. De sus din tavan s-a prelins un miorlait stins. Calugarii au ridicat ochii: pe fundul de bute al lui Samson sta o mogildeata ciufulita, cu miinile inclestate pe chiotorile unde se innoada funiile. Parea un liliac urias prins de lumina zilei si pitulat acolo. - Sfintia-ta esti, parinte Zenovie? - Eu, fratilor. -Da-tejos. - Nu pot. Ajutati-ma fratiile-voastre. - Pai cum te-ai suit? -Nu stiu, dete raspuns omul. Coborit cu greu, el povesti lucruri de necrezut. Cind veghea mai cu nadejde, a auzit pasi pe scara si s-a bucurat crezind ca vine vreun cuvios sa-i tie de urit. Dar cind s-a deschis usa din clanta, a intrat lupul sur, zburlit, cu ochi de jaratec, clantanind la el. incit n-a stiut nici cum, nici cind s-a catarat in miini pe funie si s-a trezit sus pe spetczele din spinarea lui Samson. - Naluci, parinte il certa staretul. Trebuia sa-ti faci semnul crucii. - Stai preasfintia-ta, la noapte, sa te vedem ce faci cu crucile, il repezi patitul. Si nu s-a mai incumetat nimeni sa pindeasca in tum buciumul care trimetea in cele patru zari jalea stinei, dar nu razbatea pina sus la parintele Antonie. Toate astea nu miroseau a lucru curat. Multi inclinau sa se instiinteze Mitropolia, Sinodul. Staretul nu se invoi. Baga din nou manastirea in strenguiala si tarbaca inaltilor clerici Abia o uitasera. Se luara alte masuri: slujbe mari in biserica, rugaciuni si caderi la Maica Domnului, sfestanii si molitve la stina, care fu curatata si stropita cu agheasma. O cruce uriasa fu ridicata chiar in mijlocul tirlei, sa vegheze cu bratele intinse turma de la picioarele ei. Si se statornicira aici doi calugari, care sa citeasca cu rindul intr-un cosar prefacut in paraclis slujbele noptii, vecernii si ceasuri. Zadarnic. Lupul venea si mai des, dornic parca pe linga mertic sa asculte si sfintele cintari. De atita indrazneala a fiarei si bicisnicie a ciobanilor, calugarii tineri se razvratira si cerura arme. - Si ele sint de la Dumnezeu. - Ba-s de la diavolul, se impotrivea staretul. Din doua pricini: una canoniceasca. Monahii n-au voie sa ucida cu nici un chip, sint opriti de pravile. - Se poate lua dezlegare, se ridicara citiva. - Da, dar de sus si de foarte departe, ceea ce ar costa o multime de interventii si o groaza de bani. - Chiar si in imprejurarea in care ne aflam? intreba unul. - Chiar Patriarhiile se misca greu si numai cu aur Calugarii pusera nasurile in paminl A doua opreliste si mai strasnica venea din partea stapinirii. Iesise de citiva ani legea ca nimeni nu are voie sa poarte arme. Numai vinatorilor de bastina li se daduse ingaduinta scrisa. Manastirea insasi predase niste gioarse ruginite, lasate acolo de pe vremea zaverei. Acum trebuia autorizatie tocmai de la Bucuresti. Si pe numele cui? - Al preasfintiei-tale, il indatora tineretul. - Ei, asta imi mai trebuie! Si de unde bani pentru drum, costul armei, al taxelor, presupunind ca o sa calcam intiia opreliste, poruncile canonului nostru Dar calugarul tinar nu s-a lasat. Repede s-au strins bani, s-a ticluit jalba si s-a gasit un om, care curind s-a intors cu pusca. Si iata-l pe parintele Cristea, capul tineretului, fudulindu-se cu ea in spate prin stanistea oilor. inainte de miezul noptii, o bubuitura a sfarimat vazduhul si numaidecit schelalaieli infioratoare umplura tirla. Vinatorul impuscase un ciine. Era si asta un inceput bunicel pentru un calugar. Ceea ce insa nu a impiedicat lupul mai tirziu, dupa potolirea zarvei, sa rapeasca mielul. in alta noapte, parintele Cristea, care strajuia catre apus, spre codru, a trebuit sa alerge in partea cealalta a stinei, unde se stimise mare harmalaie. Ajuns acolo, s-a sucit, s-a zgiit, a ochit si a nimerit o oaie. Toti si-au facut cruce si au multumit lui Dumnezeu ca n-a lovit un om. Dar se chema ca sfintia-sa poate si stie sa traga, n-are a face in ce Lupul trebuia deci sa tie seama, caci are sa-i vie rindul. Asi tinut. Cum a mai venit, s-a napustit drept in vinator, care, luat nepristan, a intors arma, oarecum dupa lup, zicea el, si s-a impuscat singur in picior. Fiara a strabatut in goana stina, si-a luat cistul si s-a dus. Pe parintele Cristea l-au purtat pe nasalie la spital Si de arma primejdioasa nu s-a mai atins nimeni. Acum pricepura toti ca nu se petrec lucruri curate, si manastirea e prigonita de puteri intunecate. Astfel au trecut o toamna si o iarna amarnice pentru obste, fara stingherire de la rugaciuni pentru schimnicul din munte. Primavara cu izul ei de miei priori mirositori a lapte a indoit rivna lupului si ingrijorarea parintilor. Atunci baciul, un batrin mirean, cazu la picioarele egumenului si cu lacrimi l-a rugat sa dea dezlegare unui solomonar, vestit deseintator de fiare si desfacator de farmece, sa vie in ajutorul turmei. Staretul s-a impotrivit mortis. Cum s-ar putea ingadui asemenea blestematii in cuprinsul stratului lacas? Au sarit insa si calugarii in sprijinul baciului. - Stina nu e manastire. Ciobanii pot chema si sprijinul laicilor, spuneau ei. Hartuit de lup si de fratii monahi, pina la urma staretul n-a mai avut incotro si s-a induplecat. - Fa ce vrei, mormai el, intoreind baciului spatele. Stina ti-e data in seama. Eu nu stiu nimic: ma spal pe miini. * In sfirsit, a coborit vrajitorul. Sotropa, un batriior vesel, sfrijit ca un zbirciog, chiomb de un ochi si cu luna plina a cheliei in cap. Tinea vergeiusa de alun in mina, cosorul de argint infipt in briul verde, iar in sin sticluta cu spiridus, pastrat in apa, ca o papusica cit un dop de pluta, care, cind se da la fund, cind se urca la git, dupa cum avea nevoie stapina-su. Vraciul a intrebat cum, cind si in ce fel se intimpla calcarile, a descusut paznicii, i-a dezbracat, le-a cercetat cu luare-aminte miinilc si labele picioarelor, parul de pe piept. A scormonit o movilita: n-a gasit vraji ingropate, nici farmece ascunse A trecut apoi la ciini. - Ciinii nu se dau la lup, marturisi baciul. - Dar la oameni? Si ochiul chiomb se ivi de sub pleoapa - La oameni si Ia alte dihanii se reped. - Bine! Acusi sa-i intrebam si pe ei Vraciul isi misca buzele intr-un soi de soapta, neinteleasa de urechile omului, un fel de freamat usor, schimbat in adiere de suier Doar uitindu-te la gura lui vedeai sau iti inchipuiai ca ar vorbi. Numaidecit un dine din apropiere ciuli urechile si prinse sa se nelinisteasca. Suci capul, asculta sfeclit, se misca in jurul lui insusi, cautand. Apoi, doi, trei, infiorati, se sculara. Pe urma, oricit de departe se aflau, toti ciinii atintira auzurile, sarira fara astimpar si inaintara pe masura ce So-tropa isi framinta Iara glas buzele. Deodata dulaul cel barrin se intoarse si chelfani un catelandru, ramas in urma, care nu prea se sinchisea. Apoi el cel dintii se apropie gudurindu-se de solomonar si i se lungi supus la picioare, tavalindu-se in tarina. Asa, rind pe rind, sosira toti zavozii stinei, cu cozile pleostite, spasiti, si ii trecura pe dinainte, ca la un interogatoriu. Unul cite unul se opreau, cercau sa-l priveasca, dar lasau repede ochii in jos, scincind usor, ca niste invinuiti cu botul pe labe. Apoi, la un semn, treceau deoparte si asteptau. Calugarii priveau ca la o intimplare de pe alta lume. - Nu-s vinovati, hotari Sotropa, stergindu-si fruntea si obrajii siroind de sudoare. Camasa de pe el era leoarca, parca de cine stie ce cazna. Nu-s vinovati, spuse a doua oara. Mi-au marturisit tot. Cei de fata se privira uluiti. - Ai vorbit cu ei? - Precum vazurati. - Ce i-ai intrebat? - De ce nu se dau la fiara. - Si ce ti-au spus? - Mi-au spus ca nu e lup. - Nu e lup? Si calugarii se strinsera a spaima, ca oile, unul in altul. - E diavolul? strigara si-si facura cruce. - Nu. Ciinii zic ca este om. - Om?! si toti se ingrozira si mai mult. - Om, ii lamuri domol Sotropa. Adica pricolici. Mai rau ca fiara adevarata. - Se poate? - Cum nu! Sint oameni care se prefac in lupi. Umbla ori singuri, ori inhaitati cu lupi de-i buni, dupa prazi Monahii ascultau cu miinile la gura. - De-aia zavozii n-au ce Ie face, adauga vraciul. - Se tem? intreba baciul. Sotropa isi misca din nou buzele, si dulaul se infatisa numaidecit, isi freca labele dinainte una de alta si se turti la pamint tinguindu-se. - Lasa, lasa, nu-ti fac nimic, il impaca solomonarul dupa ce-l asculta, si cu o usoara mingiiere ii dete slobozenie sa plece. - Spune, se intoarse el catre oameni, spune ca lupul le este om cunoscut. - Om cunoscut? Cine? Si cuviosii spaimintati se plecara parca ar fi trecut un vint groaznic peste ei. - Cineva ori din stina, ori din satele vecine Numai glont de argint descintat se prinde de el, urma Sotropa. Dar sa stiti ca Susnea vinatorul ii vine de hac. Si inca ceva: aduceti in stina un cocos, daca se gaseste alb, sa auza toaca-n cer si sa dea veste duhurilor sa se faca nevazute. * Staretul, cind a auzit de omul-lup cunoscut de ciini, abia s-a tinut sa nu sara in sus, s-a prefacut ca nu crede, dar a uitat de sale, de oase hodorogite, a cerut trasura, a minat la gara si s-a suit in cel dintii tren pentru Bucuresti. Aici a cautat pe batrinul Teoctisl, vechi slujitor in Mitropolie, profesor si mare indeletnici tor cu ocultismul si magia. S-au inchis amindoi in odaie, au citit, au dezbatut si, despartindu-se apoi, au hotarit ceva tainic. Sfatul fatis al lui Teoctist a fost sa incerce intii botezul. Pricolici se face de obicei copilul care din intimplare sau din vreo vraja n-a primit aceasta sfinta taina. Daca nu izbuteste, ramine glontul La inapoiere staretul a asezat in marginile stinei cite un cazan cu apa sfintita dupa rinduielile botezului, vegheate de calugari, cu porunca, indata ce simt o miscare, zaresc o umbra, vad o vita sau orice ar fi, numaidecit sa inmoaie somoiogul si sa stropeasca. Nopti de-a rindul ei scuturara sfestoacele in vint si in toate neparerile, numai pe lup nu-l nimerira. Ori ca asta fusese copil botezat, caci se strecura, diavolul stie pe unde, si rapea mielul de sub nasul cuviosilor botezatori. Nu mai mergea asa Raminea glontul Aici soborul manastirii se rupse in doua, ca intr-o razvratire. Tineretul cerea sa vie numaidecit vinatorul. Batrinul se impotrivea, cu dreptate. Daca nu e lup adevarat, ci om, pentru ce tocmai ei, calugarii, sa-I ucida, osindindu-l, asa blestemat, muncilor vesnice ale iadului? -Atunci? -Atunci? trebuie intii cautat printre oameni, prin sate, gasit si incercat cu orice pret min-tuirea lui. Staretul sovaia cu gindurile aiurea - Cum sa facem? - Mai e intrebare? Aducem pe parintele Antonie si-l statornicim la stina. El are sa-l prinda si sa puie in lant ca pe un ciine lupul care ii asculta poruncile. O noua solie batu la usa pesterii: neasteptata minune, schimnicul se milostivi s-o asculte; si, pentru izbavirea unui suflet de la pierzare, se invoi sa coboare. - Stau pina-n toamna, mai mult nu, spuse el, asezindu-se intr-un bordei de linga stina. Toti asteptau acum macar potolirea dihaniei, daca nu chiar pocainta sau pieirea ei pe totdeauna. Dar, cruda amagire, lupul nu-si parasi naravul, cind singur, cind in noaja cu altii. E drept ca nu indraznea sa sara si sa sfirtece decit cind schimnicul, cazut in rapirea de sine a rugaciunii, nu se trezea repede la strigatele paznicilor. Atunci facea pradaciune mare, de care se caina, spaimin-tat, insusi Antonie, cerindu-si iertare de la frati. - De! Stiam eu ca nu sint de nici o scofala. V-am ascultat doar sa va impac si sa-mi impac cugetul. Si lacrama imbelsugat. - Ne pare rau, sfintia-ta, ca te-am tulburat si te-am ostenit, il mingiiau ei. - Nu e nimic, se asprea el iar. Tot trebuia sa cobor la manastire de Sfinta Maria sa ma impartasesc. Dupa care nesmintit va parasesc. Pe urma o jumatate de an ne-or desparti namcstiile zapezilor. in sinea lui era insa bucuros ca se ispravise si cu corvoada asta, alungarea lupului, singura care il mai lega cu interesele oamenilor. De acum inainte avea sa fie lasat in pacea lui Dumnezeu. Dupa plecarea lui Antonie, hartuiala cu fiara a urmat la fel, pina ce soborul cazu la intelegere: nu mai raminea decit glontul. * Sotropa, chemat, veni de data asta cu Susnea, vinatorul, o beldie cracanata, cu miscari mladii si agere priviri albastre. Calca asa de usor, ca nu-l simteai, ai fi zis ca aluneca, nu merge pe pamint, desi purta botfori. Avea din nastere la mina dreapta sase degete si intr-un obraz o pata mare singerie, ca o halca de bojoc fript, pentru care-l poreclisera Falca-Prajita. Nu bea rachiu, nu pufaia tutun. Ducea in spate o flinta veche cu incarcatura pe gura, iarba de pusca intr-un corn de bou negru, gloantele intr-o tesila de piele la sold. N-a dat buna ziua. Vraciul s-a urcat in patului inalt, a iscodit de jur-imprejur ocolnita, insemnindu-si locurile. Atras apoi intr-un piez al stinci, cu cosorul de argint, un rotocol, l-a boscorodit, l-a afumat cu zima, lupisdragi si alte buruieni la care trag fiarele si s-a asezat impreuna cu vinatorul acolo. De cum a dat in noapte, s-au pus la pinda. Solomonarul, dc-a dreptul jos, culcat in tarina. Vinatorul, cu un genunchi in pamint si arma gata in cumpanire. Baciul si multimea de calugari s-au inchis in casaric, cu inimile biciind de asteptare. Cocosul a cintat de culcare. Apoi, de straja intiia. Pe urma, de a doua. La a treia, vraciul, cu urechea dreapta lipita de pamint, dete ghes vinatorului, care se atinti cu toata fiinta lui spre intuneric. Deodata se ridica, fulger, in picioare, pusca tuna, un vaier tisni dintr-o parere de umbra si ciinii sarira cu larma. Ceilalti calugari si oameni navalira afara. Susnea si solomonarul sedeau linistiti in cercul vrajit. Las'ca acum soseste murgul zorilor. Vedem noi ce a fost! Curind strelicii, intii verzii, apoi amestecati cu rabufneli de lumina, jucara la rasarit si se tesura cu fire de beteala albe incepu sa se zareasca, si ceata porni la cercetat. Aproape nimic. Prea arar o urma parelnica. Pusera ciinii, dascaliti de solomonar, pe ea. O prapadira, o gasira iar. Cotind, rasucind, firul ii duse la manastire, ii intoarse la stina, apoi sub munte unde se rupse. Ciinii se oprira, nestiind incotro sa mai apuce, si se culcara. Staretul astepta vestile. Strinse toti calugarii, ii cerceta. Nu lipsea, nu schiopata, nu singera nici unul. Ciobanii, asijderi. Vraciul si vinatorul ramasera pentru a doua noapte si luara veghile de la capat. Lupul nu s-a aratat. A treia, a patra, a cincea noapte, iar nimic. Ceea ce dovedea ca impuscatura mersese in plin. in cine? si unde? Trebuiau iscodite acum satele, sa se afle ce om zace sau care s-a rapus Susnea si Sotropa primira buna plata si pe deasupra sarcina sa innoade, cum vor sti, om cu om, baba cu baba, intr-un fel de navod, cu care sa prefire satele in cautarea omului-lup ranit sau mort. Si stina, ca si manastirea se mulcomira * Nu era insa dat manastirii sa se linisteasca. Pe capul soborului veni numaidecit alta primejdie: sa se lupte nu cu fiarele, ci cu boierii, dihanii mult mai hraparete. Cel putin astfel spunea staretul, fluturind o hirtie: instiintarea ca s-a deschis in revendicare un vechi proces, crezut stins, o circota cu mostenitorii unuia Ciobanu, care pe vremuri facuse danie manastirii un trup de mosie. Urmasii pretindeau ca monahii stapinesc mai mult decit se cuvenea, rasluind o buna fisie din partea lor, cu padure si pestera schimnicului pe ea. Judecata se petrecuse de mult in diva-nurile trecute. Toate hrisoavele se gaseau in arhivele statului. Staretul era nevoit sa-si miste iar incheieturile ruginite si pleca la Bucuresti, de unde sa intoarse cu patru oaspeti: avocatul Mitropoliei, care sa rascoleasca in hirtoagele manastirii, doi ingineri, care sa masoare din nou pamin-tul, si parintele profesor Teoctist, prietenul egumenului si unchiul avocatului, dornic de o plimbare la munte. Mosafirii s-au odihnit o noapte. A doua zi dimineata in zori pornira sus, cu cite o valiza doldora de unelte pentru masurat, citeva traiste cu mincare, parintele Teoctist sprijinit in toiag cu virf de fier, inadins pentru urcus. Inima staretului ii dadu ghes: cum era sa-si lase oaspetii singuri? Si se alatura si dinsul. impreuna cu ei urca fratele cu merinde pentru schimnic, luat ca sa-i calauzeasca, sa ajute la bagaje si la nevoie sa sprijine pe nevoiasi. Curind intrara in codru ca intr-un basm. Toamna il preschimbase intr-un urias chihlimbar galben, incrustat cu vine de verde, cu ochiuri de albastru si bucati de azur, prin miezul amurgit al caruia mergeau ei. inaintea lor salta, resfirindu-si creasta, o pasare stropita cu negru, cu aur si cu rosu. Se oprea, ciocanea intr-un trunchi si iar zbura, ca si cum le-ar fi aratat calea. Povestea padurii se sfirsi. Iesira sus pe brina de piatra unde se despartea poteca de pestera. Aici se oprira. Inginerii trebuiau sa cuprinza vultureste cu privirile intinderea, inainte de a incepe lucrarea. Si incremenira: urcasera sa masoare maretia lui Dumnezeu. Calugarasul dupa ce saruta mina parintelui staret, pomi cu panerul spre sihastrie. - Vezi sa nu-l tulburi cumva pe parintele Antonie spunindu-i ca sintem si noi pe aici, ii porunci stapinul. / La intoarcere, fratele vru sa ramina in slujba inginerilor. Dar egumenul il scuti si-l trimise scurt acasa. - Dar daca innoptati? il cerca grijuliu calugarul. -Avem facle si felinare. Daca intirziem, linisteste pe cuviosi. Sa nu ne astepte nimeni. De cum le intoarse monahul spatele, cei cinci se strinsera manunchi, schimbati, se sfatuira intunecati si apucara spre pestera. Nu-i interesara corbii care ii croncanira, nici soarecii tabariti pe merindea proaspata, nici vulturul inchiondorat. Mersera drept la gura astupata cu lemne. Statura putin si se privira gravi. - incercam sa batem? intreba avocatul. - Cred ca zadarnic, spuse linistit Teoctist. Cele citeva ciocanituri puternice in birnele de la intrare ramasera fara raspuns. - Atunci incepem? - Cu ajutorul lui Dumnezeu. Si isi facura toti cruce. Din citeva opinteli, tinerii zvirlira lemnele. Apoi, atintiti, asteptara inlauntru nu se clinti nimic. - Lasati-ma sa intru eu intii. Si Teoctist pasi incet pragul. Ceilalti il urmara, il ajunsera si impietrira toti cinci, ca intr-un crestet de prapastie: la picioarele lor zacea un les. Dupa indemnul parintelui Teoctist, staretul il ocoli cu pasi sovaiti, de la talpile goale indreptate spre gura luminata a pesterii, la capul intunecat cazut catre peretele din fund. - El este, raspunse dupa un raspas la intrebarea muta a celorlalti. - Sa aprindem totusi luminile. Patru lanterne isi zvirlira vapaile si prinsera mortul in cearcanul lor feeric. Schimnicul, intepenit intr-o cumplita incordare, murise incovoiat ca o fiara incovrigata asupra ei insasi. Lumina, plimbata incet de-a lungul, ii descoperi chipul descarnat, cu ochii albi ramasi zgiiti, nasul strimb uscat si botit, gura neagra cascata si schimonosita. Pe mustatile zbirlite si barba ravasita dainuia un strat gros de spume singeroase -Nu miroase, baga de seama unul; si-si viri batista in buzunar. - L-a pastrat racoarea pesterii. Si lipsa mustelor, lamuri altul. - Acum sa-l dezbracam, porunci Teoctist. - De ce? nu e pacat? se infiora staretul. - Nu. Trebuie sa vedem cum a patruns glontul. Dar nimeni nu se clinti sa intinda mina si sa atinga cadavrul. Tot Teoctist se cazni, stangaci, cu virful toiagului, sa-l despoaie si rupse mai mult decit desfacu, cu piele cu tot, bucati din vesmintul putred, lipit de carne. De sub lesul miscat fugira cotis gindaci negri, citiva soareci si alte ginganii. Tinerii nu putura suferi si intoarsera cu oroare capetele, sa nu mai vada. Dupa citeva incercari neizbutite, staretul, indignat, il opri. - Parinte Teoctist, noi savirsim o pingarire, batjocorim un mort, frate de-al nostru. Sa-i lasam trupul in pace. Taina are sa i-o marturiseasca sufletul sau lui Dumnezeu. Mai ales ca tot ce gindim rau de el ar putea sa ne fie noua pacat: o fi murit de moarte buna. -Asta vream sa aflu si eu, bufni intaritat teozoful, si nu se opri. - E mult mai bine pentru el si pentru noi sa nu stim niciodata, cata sa-l impace staretul. Noi am venit aici pentru alte indatoriri. - Lasa, lasa e mare nevoie sa stiu. De incredintarea asta atirna daca savirsesc sau nu lucrarea de stirpirea pricoliciului. Si Teoctist, indirjit, izbuti sa traga de pe les zdrentele. Iata, veniti sa vedeti Si plecat pe vine, el arata in coasta dreapta gaura glontului, cu rana razbuzata si inca smincind un singe negru. - M-ati inteles, zise Teoctist, ridicindu-se. Lesul sta acum despuiat, pe o parte, groaznic, plin de slin, de scirbe si uriciuni, ca la o judecata -Acum luminati-mi bine pieptul, porunci Teoctist. Cele patru lumini isi strinsera focarele in cosul scofilcit. Repede, cu dreapta puternic incordata, el ridica toiagul ascutit si, pina ce ceilalti sa se dezmeticeasca, il implinta ca pe un tapoi in inima mortului. - Ce faci, parinte? se ingrozira toti, si privindu-l cu ura si sila, se grabeau sa iasa si sa-l paraseasca. - Strapung, dupa rinduiala magica, inima pricoliciului Si ca sa se indreptateasca si sa-i impace, ocultistul le dezvalui acolo pe loc alcatuirea omului in cele sapte stihii ale lui si indeosebi despre corpul astral, un fel de captuseala subtire a trupului, ca un abur nevazut, care ne umple pe dinauntru si ne inconjoara pe dinafara, asa ca cearcanul din jurul capului sfintilor. —Acest al doilea trup aburos isi poate uneori parasi lacasul, adica trupul de carne, care ramine nemiscat, intr-un somn adinc, in timp ce el calatoreste ca un duh, ia orice chip vrea, de lup si de alte naluci. Cind se intoarce inapoi, omul se trezeste fara sa stie ce a savirsit. Crede ca a dormit. Orice lovitura, impunsatura de cutit, impuscatura de arma facuta asupra duhului o primeste, acolo, departe, trupul adevarat si omul poate muri de pe urma ei. Asta dovedeste ca este om-lup, lycantrop: tragi in lup, te iei pe urmele lui si ajungi la un ins care se vaieta si se zbate in durerile ranii glontului. Si acum sa-i facem rinduiala crestineasca. Cei doi parinti isi petrecura pe dupa git patrafirele aduse in valiza, citira, prohodira si tamiiara, stropira cu vin si untdelemn spre vesnica pomenire si detera cele din urma dezlegari sufletului sa se aseze in cortul dreptilor, trupului sa se intoarca in tarina. - Ii sapam groapa aici, spuse un tinar, desi chiar bezna pesterii e ca un mormint si poate nici n-ar mai trebui bagat in pamint. - Nu! sari ingrozit staretul. Ar fi o mare greseala Mai curind sau mai tirziu, tot s-ar descoperi. Va inchipuiti ce cumplita invinuire ar cadea asupra noastra, celor citiva care cirmuim manastirea. Toti dusmanii, intovarasiti cu vrajmasii credintei ar tabari asupra-ne ca nu ne-am multumit numai sa-l surghiunim pe sfint, ci din pizma si rautate l-am si ucis. Trebuie sa-l ascundem in alta parte. Va rog sa intelegeti, urma el, ca pentru linistea soborului si a lumii, ca sa risipesc orice banuiala, am scornit, Dumnezeu sa ne ierte, minciuna cu procesul si v-am chemat sa-mi dati ajutor aici, ca sa stergem si cele mai mici urme ale unei intimplari, care, data in vileag, ar fi tirit Biserica intreaga intr-un nemaipomenit scandal. - S-ar cuveni sa-l ingropam dupa canon; gol, infasurat numai in giulgiul calugarilor, baga de seama Teoctist. - M-am gindit si la datina, ofta staretul, si intinse jos o pinza, in care rostogolira lesul, infa-surindu-l ca intr-un sac. Apoi, apucind cite unul de un cap si de celalalt, iesira cu el. Lumina ii primi in slavita ei marinimie, aceeasi pentru cei buni, ca si pentru cei rai - Vedeti daca n-au ramas urme de singe. Cautati nisip si presarati locul, starui staretul. - Astupati la loc intrarea, statui Teoctist, sa nu se cunoasca. - De ce? intrebara tinerii, punind lemnele asa cum le gasisera. - Sa va spun: sase-sapte luni, nimeni nu poate razbate pina aici. Tirziu, la anul, sau peste citiva ani, cind cineva o indrazni sa dea la o parte lemnele si va gasi pestera goala, are sa trim-biteze o noua minune: piatra pecetluita si sihastrul nicaieri. Aceasta pieire fara urma prin zidurile stincii, ca o rapire Ia ceruri, pe linga ca pune la adapost pe parintele staret si manastirea de orice neajunsuri si tulburare, are sa intareasca faima si sa sporeasca slava parintelui Antonie, sfirsi Teoctist, dind semnalul plecarii. Si pestera, goala de taina ei, se pecetlui iar. Ceata cu lesul cobori inapoi in codru, care-i ascunse in doliul lui galben de foi pilpiitoare. Scoasera din geamantane lopetiie, fara cozi, sapara adinc sub un preval groapa schimnicului, il pravalira inauntru, o astupara cu lostopani de pamint si batatorira brazde de iarba vesnica. |
|||
Pune poezia Schimnicul pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |