| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ÎNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Sezon mort
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
| inceput 2 iunie ora 6 dimineata si sfarsit 2 iunie ora 12 noaptea 1948, Bucuresti. | |||
|
|
|||
| Ne saturasem de povesti vinatoresti in care vitejia fiecaruia dintre povestitori intrecea cu uit ispravile legendarilor eroi cinegeti si ca de obicei tot nu se mai sfirsea. - Da' altceva nu mai stiti? ne intrerupse un nou-sosit in cercul nostru. -Altceva? ce? - Ma rog dumneavoastra, vinatorilor, cind nu vinati nu vi se mai intimpla nimic? facu el dulce. Ne priveam uimiti. Si asta e una. Ce alte intimplari ar mai putea fi pe lume afara de cele in care intra iepuri, lupi, ursi, mistreti si cerbi? - Dumneavoastra nu aveti sezon mort? ne hartui fara mila tulburatorul. Toti pleostiram capetele la amintirea acelei morti sezoniere prin care trece viata vinatorului: oprelistea vinatului. - Sa va istorisesc eu o - cum sa-i spun? - o patanie. Nu propriu-zis a mea, a unui prieten, ridica brusc manusa zvirlita doctorul X, medic si poet in orele libere, de care avea, slava Domnului, berechet Numai un indragostit despartit de iubita lui, incepu el, e capabil sa inteleaga starile in care se zbate adevaratul vinator in sezonul mort, cum ii place dumnealui sa-i spuie. Ca nu mai simte gustul vietii si tot ce bea si maninca parca pune alaturi, e nimic, pe linga chinurile morale indurate tot timpul cit nenorocitul strabate aceasta Sahara nemilostiva: oprirea vinatului. Printr-un astfel de desert treceam si eu acum citiva ani pe-o vara torida, in Bucurestii pustii. Nu stiu cum se facuse ca ramasesem singur, tara nici o invitatie, fara nici un aranjament. Ma morfoleam intre zile insipide si nopti fara somn, cu buzunarele jiletcii pline de veronal, si nu-mi gaseam astimpar. Generalul B, care altadata ma lua cu masina si ne mai ostoiam dorul de vinat cutreierind padurile in jurul capitalei sau inspectind locurile de vinatoare arendate spre Obilesti, adica min-cind cotoare de jindul fragilor, plecase in streinatate. Sisstandul, cu aleile lui de platani si dimbu-rile acoperite cu verdeata, era desfiintat. Aneful, cu salile si curtea de tragere, in reparatie. Baraca de ochit, cu deviza „exersati ochiul si mina, pentru patria romana", unde ne treceam multe dupa-amiezi scotind mireasa pitita dupa culise, spargind lulelele din gura mosului ori dind drumul morii, ca de acolo sa pornim cu amurgul in spate spre „Carul cu bere", pierise de pe maidanul din coltul fostei Prefecturi de Ilfov si nu-i mai dam de urma. Mosii erau inchisi. Deznadajduit, am alergat la o veche instalatie cu lansare mecanica de talere si porumbei de lut, asezata intr-o coasta a padurii Baneasa. Scrisneam din dinti altadata cind amatorii se intreceau sa ia dublete, blidele nevinovate ce icneau negre deasupra sandramelci, zvicnite de cele doua brate ale resortului manipulat de umilul servitor dinlauntru. Nu puteam suferi sa stau mai mult de un ceas. Si asta de hatirul amicilor. Mi se parea ca toate hirburile sparte acolo in cer se naruiesc in capul meu si fugeam ocarind comedia botezata „pavilion" Acum as fi stat si o zi intreaga. Dar masinariile se stricasera si magazia zacea ca o moara parasita. Cluburile luasera vacanta. Joc de carti nu gaseam nicaieri. Toate codanele, despartitele si vaduvele erau pornite, dupa noroc, la munte ori la mare. Ma topeam de spleen. Tocmai incercam, cum spun frantuzii, un avant-gout de sinucidere, plecat pe balustrada unuia din podurile de peste Dimbovita secata, cind cineva ma zgudui de umeri. - Ce faci aici? Nu simti ce duhoare vine de dedesubt? Era amicul Charles, dintr-un vechi neam de francezi asezati de mult in tara, care ma tiri citi-va pasi din zona rau duhnitoare, inainte de a mai deschide gura. II priveam aiurit. - Spune, ce faci? Dadui nesimtitor din umeri. Prietenul cauta cu ingrijorare in ochii mei si pricepu. - Esti liber? -Da. - Hai cu mine. Se uita la ceas: Acum e unsprezece si jumatate. La unu fara un minut pleaca trenul. Ia o valiza si citeva lucruri trebuitoare, nu uita pasta de dinti, si vino la gara. La unu fara un sfert sa fii pe peron, la acceleratul de Ploiesti. Bilete scot eu. Si, ca intr-un vis, m-am trezit chiar in dupa-amiaza aceea intr-o gara mica, dupa ce am trecut duduind podul peste Ialomita. Acolo ne astepta o brisca. Cu ea am strabatut in tacaneala cailor pe linistite drumuri de tara, cu praful de trei palme, citeva sate albe, inmormintate in tacere. Am trecut Ialomita inapoi, prin vad, si am intrat in baia de racoare a padurii. Prietenul, tacut de felul lui, n-a scos tot timpul nici un cuvint, m-a ingaduit sa-mi viu singur si-ncet in fire. Nici eu nu ]-am intrebat unde mergem, ce-o sa facem. M-am lasat luat ca de-o apa. Dupa un drum delicios, pe-o cale asternuta cu catifea de umbrele copacilor, am sosit spre seara in fata unui luminis, la capatul aleii ce slujea asezarea prietenului imprejmuita cu sirma ghimpata. Ne-a primit o sluga morocanoasa, Simion. Amicul m-a lasat si a plecat in latura stinga, unde l-a intimpinat o larma de piuituri, cloncate si filfiieturi. S-a intors insa curind la mine, care stam inca, uluit de hurducatura $i acrul tare, in mijlocul curtii, si m-a impins intr-un bordei, unde dupa ce am coborit trei trepte am esuat ca o barca ce ar fi luat apa. M-a indemnat apoi la o friptura rece si Ia un pahar de vin bun, mi-a pus dupa asta periuta de dinti in mina si mi-a aratat intr-un ungher ligheanul de tabla cu cana de apa alaturi. Cit m-am spalat, a desfacut un pat de campanie, a intins pe el un cearsaf, a trintit o patura si a iesit afara. M-am culcat, si pina dimineata n-am mai stiut de mine. M-am trezit intr-o larma necunoscuta. Cind am scos capul din bordei, Charles umbla prin curte, luat cu asalt de o oaste intreaga de puisori, pui, puiendri, gaini, closti, cocosei si cocosi, care se tineau dupa el cu tot soiul de piuieli, chiraituri, cloncanituri, cotcodaceli si cucuriguri, sarindu-i in cap. cocotindu-i-se pe umeri, ciugulindu-l de pantofi, ciupindu-l de picioare, tragin-du-l de pantaloni, hartuindu-i miinile pline. Era o unduire vie de sute de culori de tot felul. Un alai imparatesc de fulgi, pene, aripi, penaje si cozi care de care mai invoalte, mai rasfirate, mai incovoiate sau mai trufase. Licareau pretutindeni aurul si azurul, verdele si albastrul paradisiac, rosul si ruginiul tomnatec, intr-un amestec frenetic. - Ei, ce zici? ma intimpina Charles venind spre mine. indata fui si eu impresurat de valul cotropitor al sumedeniei de vietati dezlantuite asupra noastra. Atunci imi dadui seama ca erau fazani, sute de fazani si tazanite de toate neamurile, de toate virstele si marimile, de toate nuantele, batindu-se, fugarindu-se, impreunindu-se, hirjo-nindu-se la picioarele noastre, alaturi de clostile si de puii de gaina cu care crescusera impreuna, toti cerind hrana de la prietenul care, ca un zeu, cu gesturi largi, Ic zvirlea semintele. Am priceput. Ma aflam intr-o fazanarie, asezata in inima padurii, si m-am bucurat ca un copil. Prietenul imi zimbea. Dupa ce mai potoli puita, trecu vasul slugii, si iesiram din roata turbulenta a orataniilor, care incepeau sa se aleaga dupa soiuri si simpatii, indreptindu-se catre volierele deschise -puietul, sub obladuirea destoinica de sergent-major a clostilor, fazanii adulti batind aerul cu zborul lor gras si pamintesc. - Vezi, imi spuse amicul. Toate vietatile astea trebuiesc ocrotite, aparate, zi-noapte. Altfel, pier pina la una, numai in mai putin de-o saptamina. De pretutindeni si in orice clipa dusmani lacomi, vazuti si nevazuti, le pindesc. Se vede ca am facut un gest ori am schitat un zimbet de neincredere, precum ca exagereaza. -Nu, nu, facu el. Nu glumesc. Aici vinatoarea nu e oprita nici o secunda si nu se sfirscste niciodata. E o intrecere intre jivinele raufacatoare si moartea cu care le intimpinam, incit, oricit de harnici am fi noi, aproape ca nu izbutim sa tinem cumpana. Spunind asta, puse pusca, pe care n-o bagasem de seama, la ochi si dobori o cotofana ce se lasase cu repejune intr-un plop din apropiere. De atunci a inceput pentru mine o noua viata vinatoreasca. in adevar marunta, ticaita, lipsita de glorie si peripetii, dar nu de farmec, nici de neprevazut. Crescatoria asta de fazani din mijlocul padurii exercita o vraja uriasa pina la mari departari. Jungla toata clocotea innebunita din pricina ei. Undele si emanatiile atitor vietati se amplificau si dadeau de veste tuturor rapitoarelor pina-n afundul bungetelor si in crestetul tariilor vazduhului. Atitate, ele pluteau, zburau, alergau, se furisau, se strecurau, se tirau prin toate vamile, peste toate stavilele, pe sub toate piedicile, pina aici, dupa prada rivnita. Colosalul focar de viata frageda si gustoasa aprins de prietenul meu deschidea poftele si chema necontenit, cu vibrarile-i profunde, toate gurile si pintecele hulpave sa se infrupte din ci. Rascolite, rinduri-rinduri, navaleau la ceasuri regulate, si trebuia sa le asteptam si sa le tinem piept fiecaruia dupa sartul cuvenit. Dimineata, din zori, se iveau cotofcnele, cu pieptii albi si nevinovati. Desi se taiasera copacii din preajma ca sa nu mai aiba unde se ascunde, gaseau totusi chip sa se apropie. Pindeau din toate colturile, aciuate pe sub toate ramurile, de pe garduri, din vazduh. Nu le speriau nici momiile infipte in prajini, nici tocaliile duruite de vinturi, nici ulii rastigniti pe stinghiile inaltate in aer. Cind nu puteau altfel, se lasau nerusinate si dau chioris iama in cirdul de pui. Eram nevoiti sa le ochim cu mare bagare de seama, ca sa nu lovim clostile. Dupa ce le doboram, le taiam gheara dreapta, pe care o spinzuram trofeu, alaturi de celelalte insirate pe sirma. intr-o singura luna se strinsesera 137 de cangi. Apoi soseau repede herctii si numaidecit dupa ei soimii inchiondorati, urmati de ulii negri sau pestriti, care se roteau deasupra luminisului in cercuri din ce in ce mai strinse si mai apropiate. Deodata, unul plonja ca o naluca, fulgerat din zbor de armele noastre. Daca era numai aripat, ne incaiera cu ghearele si abia ne scoteam miinile din cangile lui fioroase. Acestora le tineam raboj aparte. Optzeci si trei de picioare solzite cu galben, cu vinat sau cu albastru spinzurau la locul de cinste. Ne parea rau de corbii viteji, acesti ciini de vinatoare ai vazduhului. in loc sa-i ucidem, am fi fost mai bucurosi sa-i domesticim si sa ni-i facem, ca-n evul mediu, pretioase ajutoare cinegetice. Dar cine putea sta de asta! La amiaza ne dau ocol gaile cu aripi zimtate, hultani semeti, pajure heraldice si vulturii cei mari, rotitori in slava cerului, asmutiti din cine stie ce departari de miroasele adulmecate de simturile lor extraordinare. Acvile ne spionau din afundurile seninului. Dar rareori vreuna din ele se lasa pina la bataia carabinelor. intre timp, se iteau peste tot, tesind acrobatic pinze de zboruri peste limanul fazanilor, stance imbrobodite cu basmale sure, ciori hoate, gaite clevetitoare, ghionoi ochioase si iar cotofene gulerate, toate cu ochii atintiti asupra noastra, fara sa ne slabeasca o clipa din supraveghere. Caci, la drept vorbind, noi eram vinatul lor. Pe Ia chindii se iscau alte rinduri de rapitoare, carora li se facuse foame si primisera instiintari misterioase despre comoara de carne din inima junglei. Trebuia sa intimpinam valul de asalt al cioacelor bautoare de oua crude, care soseau smerite ca niste maicute, al vindcreilor sprijiniti pe vint, al heretilor fulgeratici. Eram nevoiti sa minam devreme la culcare in volierele inalte cirdurile de fazani, caci acum incepeau sa iasa din scorburi ciuvicile cobitoare, cucuvaile holbate, bufnitele cu moate atimate de ureche, toate lacome de pui fragezi si mult mai greu de rapus in jocul de umbre ce urma amurgurilor. De acum se pornea alt razboi, cu lumea beznelor si forfota intunericului: jigadini stirnite de intensul farmec raspindit din vulcanul de viata adormit sub paza sirmelor. Soseau liote de lighioane lihnite, jinduind cruziciuni. Vulpi cu pasi de pisla, ademenite din hatisuri, paraseau prudenta si-si incercau norocul dind tircoale volierelor. Le gaseam urmele si nu ne lasam pina nu Ic stirpeam pina la al noualea neam. Viezuri, cu ponosul de lenesi, prasiti in malurile riului, si-au lasat blanurile pe gardurile noastre. Nevastuici baltate, cu muscatura veninoasa, incercau sa se mladieze prin gaurile pinzelor de fier. Dihori nerusinati scormoneau pe sub uluci. Sobolani, soareci, guzgani, ciufi zgiiti, huhurezi hohotitori si citc alte jivini nestiute veneau, se furisau ca intr-un pelerinaj la locurile sfinte, pline de ispita unor ospete fericite. Din strafundurile desisurilor se prelingeau pisici salbatice, cu blani fumurii dungate cu negru si capete mari, rotunde. Am dat un razboi si mai aprig ciinilor razletiti din sate, care apucau calea codrilor si tilhareau prin padure prinzind iepuri si alcrgind fazanii cu zbor greoi. Nu ne-am odihnit pina ce nu le-am stins saminta. Oamenii tineau zi si noapte zavozii in lanturi si femeile inchideau pisicile in odai. Altfel, li s-ar fi stirpit sadina pentru multa vreme. Caci pe toti si pe toate ii asteptau neadormite pustile si capcanele intinse. La toate le luam pieile sau le taiam numai labele ca sa le zvirlim la gramada, cum obisnuiau faraonii cu robii de razboi. Stam atirnati de gura povestitorului, fascinati de verva lui, cind cineva intrerupse: - Si ce faceati cu atitea mortaciuni? Cred ca mirosea acolo mai rau ca intr-o zalhana - Lasa-l, domnule, ce interes are? il apostrofaram noi. - Are dreptate, incuviinta el. A fost o problema pe care Charles o rezolvase, pe cit de ingenios, pe atit de practic. in adevar, hoiturile trebuiau strinse si repede indepartate ori ingropate. Altfel, ele sporeau nebunia padurii exasperate. Atitea stirvuri adunate acolo chemau la un nou asalt corbii iubitori de lesuri, ciori indragite de putreziciuni, vulturi ahtiati de imputiciunile purtate de vinturi, cloncani hoitari cu spinarile batind in albastriu. Atunci, cum nu se mai gaseau rime, oua de furnici, nici viermusi indestulatori pentru sutele de pasari jinduite de albumina vie cu vitamine in ea, prietenul punea sa se toace carnea vinata si o da asa cruda puilor de fazani si pasarilor. - Si o mincau? - O zvintau. Citeodata se infrupta si Azor din vreun copan fript anume pentru el. Oasele erau calcinate in cuptor si pisate. Amestecate in hrana puilor, ii facea sa creasca voinici. Gainilor si fazanitelor le ajuta sa faca ouale cu coaja tare. Uneori venea tiptil si cite un arici, tot noaptea, poftind si el un puisor. Pe el il dibacea, cu rivna, numai Azor si-l latra cu furie pina ce sosea unul din noi. li gaseam fata in fata. Un ghem de ghimpi de-o parte, o laba nehotarita ridicata cu prudenta de cealalta. indata ce ne vedea, ciinele isi deserta cu dezgust basica peste vietatea ce facea pe mortul, care nici la aceasta suprema injurie nu se clintea, dezmintindu-si astfel legenda. Aricii tineau de resortul lui Simion, care, dintr-o sticluta turna petrol peste ei si le da foc. Noi plecam inainte de a incepe mirosul de porc pirlit. Dar mai ales de mare folos era ciinele in vinatul serpilor, pe care-i descoperea, as zice, cu o intuitie neasemuita. Serpii se hranesc, cind apuca, si cu pui de pasare, pe care-i inghit de vii. Se tirau pina la noi rivnitori de fofoloci plapinzi, despre care mersese vestea, serpi negri de padure, serpi verzi de livada, vargati cu albastru, veniti din toata lumea, care trebuiau prinsi la vreme si stirpiti din radacina. Am colindat de multe ori padurea, cu Azor, ca sa le descoperim cuiburile si sa-i ucidem pe loc, fara sa le mai asteptam vizita. Dupa cc-i omoram cu focuri de arma, sluga ii jupuia si imbraca bete de lemn cu pielea lor. Carnea mirositoare a usturoi raminca sa se zbata multa vreme napadita de furnici. Strinsesem astfel o impresionanta colectie de toiege in fel de fel de culori. Pina si broastele auzisera de carnea magica crescuta in padure si rivneau la ea. Nu stiam de asta si nu ne luasem masurile. Pina ce intr-o zi am auzit piuituri inspaimintate. O broasca mare, riioasa. apucase cu lacomie un pui si, holbata, se caznea sa-l inghita, largindu-si gura pina la Umeri si umflindu-si gusa cimpoi. Astfel, fara sa vrem, crescatoria iradia ca un gigantic magnet, dar se si atinea ca o imensa capcana intinsa tuturor vietatilor vazduhului, pamintului si subpamitului, care roiau in jurul ei ca fluturii la lumina si veneau sa moara in flacara armelor noastre. Ce sa va mai spui! Era o colosala intrecere si batalie, o intretaiere de pofte si lacomii, o tesatura de cruzimi si viclenii, de atacuri, de aparare, de moarte si viata, strinse acolo pe citeva pogoane de pajiste, care m-a umplut de farmec si invataminte cit o mie de carti la un loc. Cum v-am spus, sau nu v-am spus inca, la corvezi, ca si la paza ne da ajutor Simion. Dar la paza mai ales ciinele, Azor, asupra caruia trebuie sa ma opresc si sa starui, caci el joaca un rol insemnat in intimplarea de care abia acum imi amintesc ca trebuie sa v-o povestesc. Azor era un ciine-lup splendid. Sui, cu pieptul larg, iesit ca o carena, cu pintecele supt, soldurile vinjoase si coada mindra ca un trofeu, usor sucita, cum se cuvine, spre stinga. Am incercat chiar in prima zi sa-l cistig si sa mi-l fac tovaras de zburdalnicii. Dar ciinele, desi tinar numai de trei ani, m-a primii cu raceala si m-a privit oarecum de sus, parca spunindu-mi: „Fii serios, domnule". Am inteles numaidecit ca era un ciine grav, cu caracter si foarte bine educat. Un ciine nobil, cu stil, dupa chipul stapinului. Nu ca Charles era trufas sau si-ar fi dat ifose. Doamne fereste! Dar te tinea oarecum la distanta cu tacerea lui, cu rezerva lui, cu politetea ce punea in toate. Se stia de rasa si se pastra cit mai neatins. Bun prieten, insa totdeauna la rece Ceea ce ma inein-ta, caci si eu sunt impotriva familiaritatilor chiar intre cei mai buni prieteni. Risca sa degenereze. Lui Charles ii placea vinatoarea, singuratatile, lecturile, manierele alese. Altfel, sobru, cumpatat si echilibrat in toate. Avea un miros foarte fin, si fata lui balaie se schimonosea cind se apropia Simion cu izul lui de usturoi si de bautura. De aceea isi pregatea singur mincarea, la un primus. Zicea ca toti sint murdari si nu primea pe nimeni sa-i stringa asternuturile. Pe nevasta lui Simion, care venea Ia doua-trei zile sa-i aduca din sat malai, lapte sau preme-neli, n-o primea in bordei. Nici nu se uita la ea. Abia o ingaduia sa intre in crescatorie. Spunea ca miroase, ca e hoata, ca-i fura oua de fazanita, ca i-a pierit o lingurita si un cutit si ea i le-ar fi luat. Numai eu am intimpinat-o de cileva ori si am vorbit, glumind, cu ea. Pe cit de sanchiu si du-gos barbat-su, pe atit de placuta si dezghetata era femeia, si cu mult vino-incoa. Nu era frumoasa, sau poate ar fi fost daca ar fi aratat mai plinuta. Dar parea slaba de nemincare si trai rau. Avea un par balai care isi furisa cirliontii nebunatici pe sub legatura albastra. Ochii, verzi, cu cozile lungite in sus, spre timple, sub dunga sprincenelor, ce se intindea dreapta fara intrerupere, te priveau adinc, fara sa clipeasca. Pielita obrazului, palida, dar neteda pe oasele fetei cu galba frumos modelata, nasul subtire, drept si gura carnoasa, cu buzele, cind ridea, rasfrinte, ceea ce-i da un farmec deosebit. Barbia ascutita punea un nespus interes pe chipul ei de obicei trist. incolo, subtire la trup, cu madularele gingase si incheieturile delicate, un piept plin si rotund, picioarele cu pulpe albe si labe mici lasau sa se ghiceasca coapsele alungite si bine facute. Straiele de pe ea, curate, miroseau a proaspat si a flori de lada. Am dramuit-o fara sa stiu, fara sa vreau si fara s-o rivnesc. Aveam altceva la ce sa ma gindesc si cu ce sa ma indeletnicesc. De la cafeaua pe care mi-o aducea in zori Charles la masuta din dosul volierelor si pina la cina din bordei, cind cadeam trudit, n-aveam odihna. Eu trageam patura pina peste cap, asteptind sa fiu trezit dintr-un ceas intr-altul. Prietenul raminea afara sa doarma in patul, c-un ochi mereu deschis, iepureste. Ciinele, slobod, prin curte. Sluga se rrintea pe-o sarica undeva, gata sa sara la cea dintii alarma. Dealtfel, Charles n-ar fi ingaduit nici o abatere de la regula schimniceasca la care ne legasem. El traia intr-o castitate de pustnic. Ceea ce mi-am impus si eu indata, fara mare jertfa. Si, cit am stat acolo, nu s-a adus macar o data vorba despre femei. Ciinele, vrednic de chipul si asemanarea domnului sau, nu arata nici o urma de usuratate, necum de necumintenie, nici o umbra de urit, nici o veleitate de hoinareala si aventura. Toata ziua ne da semnale. Cind latra intiglat stiam ca s-a lasat undeva aproape tarca. Daca alerga halalaind, se rotea uliul. De bufnea infundat, simtise dihorul. La vulpi se da in anume fel. Serpilor le slujea, ca si aricilor, o chelfanela aproape dureroasa. Era un animal nepretuit de mintos si intelegator. Nu se departa un ceas de ocolul incredintat lui. intr-o dimineata, dupa ploaie, era la inceputul lui august, am gasit citeva urme proaspete de vulpe impleticite in preajma crescatoriei si pe Azor linistit. L-am pus sa adulmece, l-am asmutit pe dira lor, dar ciinele s-a multumit sa dea din coada si sa latre vesel, ca la o veche cunostinta. N-am avut altceva de facut decit sa ne miram si sa veghem. Ciinele a stat toata ziua cu capul intre labe, tinjitor. l-am pipait botul. Nitel cam cald. Am crezut ca e bolnav si i-am dat o strachina cu lapte. Nu s-a atins de ea. Seara nu s-a aratat L-am strigat N-a venit. Pierise. L-am asteptat zadarnic doua zile. Nu s-a ivit. Am simtit atunci, mai ales Charles, o durere ca si cum pierdusem un frate. Eu mi-am dat cu parerea ca s-a ascuns sa moara undeva departe, cum fac animalele cind isi simt sfirsitul. Prietenul, care-l cunostea mai bine, sta incredintat ca i-ar fi murit la picioare. Alta era teama lui. Sa nu se fi luat dupa un vinat primejdios, un lup coltos sau o alta dihanie, si sa se fi ratacit. Sau sa nu i se fi intimplat ceva si mai rau in padure. Sa-l fi impuscat un braconier. A treia seara, pe o luna gigantica, dupa ce am ferecat cu lacate fazaneria, am pornit citestrei sa cercetam la intimplare codrul. Era o ramasita inca impunatoare din stravechea Vlasie, cu stejari falnic incovoiati, invristata cu mult fag, frasin si ulm. Printre ei, presarati tei. Ici-colo, bunge-turi nepatrunse si desisuri necalcate, cuibare de jivini stricatoare, pe care le-am cotrobait dupa stirvul lui Azor. Spre miezul noptii, ne-am oprit intr-o poiana minunata si am stat acolo, cu luna in crestet, multa vreme. intr-un timp ni s-au parut citeva latraturi departate. Prietenul a suierat semnalele cunoscute, la care ciinele alerga nesmintit. Zadarnic. Latratura s-a repetat Ne-am asezat la pinda. Luna batea de sus de-a dreptul in capul nostru, imbaindu-ne in magia ei ametitoare. Tirziu s-au ivit zburdind prin iarba pina la briu a poienii doua fiare. Azor, hirjonindu-se nebuneste cu o soata subtirateca, sfioasa, roscata -Vulpea! striga unul din noi. - Exact! Cu o vulpe, intari povestitorul. -Asta nu se poate! sari ars unul din ascultatori. - Ce? intreba doctorul. - Ciinii nu se imperecheaza cu vulpile niciodata. - De ce nu? se amesteca, artagos, altul. Sint imprejurari cind - Dumneata ai auzit de impreunari intre pisici si iepuri, navali un al patrulea. Eu - Imposibil, eresuri populare! racnea cel dintii. Un om cu scaun la cap nu poate sustine asa ceva. A fost pur si simplu o catea venita din sat. -Asta s-o crezi dumneata, a fost vulpea! tineau mortis adversarii. Si s-a stirnit o incaierare de pareri pro si contra-vulpe, a carei potolire povestitorul o asteapta cu bratele incrucisate, zimbind dispretuitor. in sfirsit, gilceava se linisti. Si doctorul, la indemnul nostru, innoda firul. - Era o joaca aproape caraghioasa sa vezi pe demnul si seriosul Azor lasindu-se pe labele dinainte, sarind, facind fel de fel de giumbuslucuri si gudureli imprejurul vulpii, care, salbateca, se apara de alintarile lui. Simion intinse pusca. Dar Charles ii dete peste miini si i-o cobori. - Ss facu el, certindu-l. Si-l trimise inapoi la crescatorie. Omul supus se tiri si pleca tiptil. Noi ramaseram. Cu ochii lacomi, prietenul privi indelung dragostea fiarelor, care pina la urma sfirsira prin a se imperechea. A fost o nunta ca in basme. Cu luna sus, copacii ce incercuiau raristea si noi, martori si musafiri. Se varsau de pretutindeni miresme usor coapte, prevestitoare ale toamnei. Usoare mihniri izvorau din copacii scuturind cite-o foaie vesteda. Veneau suflari ingindurate de vint cu rabufneli de zgomote din padurile surde sau din satele adormite, unde numai ibovnicii vegheau. Doruri mute izvorau din ierburile mature, niciodata cosite, gatite de scuturare, si spicele lor, cu seminte rodnice, ne gidilau obrazele cufundate in umbra. Se isca din toate un fior, un indemn, ca un spasm catre o implinire inainte de a-ti da sfirsitul, fara care viata n-ar avea rost. Si prietenul nu se mai satura privind, ascultind, pipaind, mirosind, cu un suris straniu inghetat pe gura si o lucire salbateca in ochi. Mi-am inchipuit ca se bucura de placerea ciinelui si l-am lasat pina ce perechea s-a afundat iar in padure. Atunci l-am trezit. Adica am incercat, dar n-am izbutit. Ramasese ca beat si se clatina usor. La inapoiere a vorbit, el, tacutul, tot timpul pina acasa de formidabila putere a reproducerii, marea zamislitoare a lumii; a inaltat imnuri iubirii care apropie polii si topeste urile de neam si rasa, prefacindu-le, ca alchimistii, in iubire. A pledat cauza lui Azor, de al carui gust mai mult decit indoielnic ma declaram nemultumit. Si a tunat impotriva gestului slugii care ridicase arma, povestindu-mi o fabula din Metamorfozele lui Ovidiu, cu nu stiu ce tinar pedepsit de Afrodita fiindca despartise cu violenta doi serpi impreunati. Abia l-am linistit si l-am suit cu sila in patul. A doua zi n-a mai scos o vorba. A stat tot timpul dirz si concentrat ca un razboinic in ajunul luptei. Azor se intorsese, dar sluga il pusese in lant, unde motaia resemnat. Nu dormise atitea nopti. Pe la prinz sosi nevasta lui Simion. Charles parca o asteptase. Cum se ivi, ii sari inainte. O ruga sa intre in voliere dupa niste pui, o puse sa-i cerceteze cuibarele, o insoti in bordei, unde ii dete sa-i coasa un cearsaf sfisiat, si la plecare merse alaturi de ea citiva pasi pe drum. Nu stiu cum, dar toate astea mi-au amintit fara voie de guduraturile lui Azor in preajma vulpii Apoi prietenul se urca in patul si ramase cu fata in sus pina catre seara, cind cobori cu vestea ca pleaca numaidecit la Bucuresti pentru un proces de care uitase si care cadea chiar a doua zi. Zadarnic am incercat sa-l induplec sa trimeata pe Simion dupa brisca. Cunostea el o poteca ce scurta calea mai mult de jumatate si-l scotea de-a dreptul prin padure la gara, unde va fi la miezul noptii, cind trece trenul. Lasa in paza mea fazaneria. isi lua numai pusca si citeva cartuse in buzunar si se pierdu in desis. Dupa ce am hranit si am culcat pasaretul ajutat de Simion, am vrut sa dau de mincare lui Azor. Ciinele trasese pina rupsese veriga si fugise cu lantul tiris. Ne-a cuprins pe amindoi o ciuda ce mocnea in noi adinc din noaptea trecuta si mai ales de cind cu plecarea neasteptata si neinteleasa a Iui Charles. Si, fara sa ne sfatuim mult, dintr-o muta intelegere, luind carabinele, am asteptat pina s-a inaltat bine luna si am pornit pe dira lasata de lantul ciinelui, pe care am pierdut-o curind. Vrui sa ma intorc. Dar Simion tinea mortis sa impuste vulpea. La care repede ma induplecai si eu. Ne-am indreptat atunci incet, cu ocoluri, cautind, catre inima padurii. Am ratacit asa citeva ceasuri, ocolind curaturile cu luminisuri prea mari, si ne-am strecurat intr-o margine de poiana, in care lumina lunii curgea ca intr-un helcsteu. Dam sa atipesc, cind un fosnet ne izbi auzul. De buna seama, o ciuta. Sau poate chiar vulpea Ciuliram urechile si ascutiram privirile. De sub pleata copacilor, pasind usor, se ivi o salbaticiune, ba nu, o silueta de femeie. Acum se vedea bine. Camasa alba plutea ca o zapada spre mijlocul raristei. Din cellalt capat, din umbra de dinapoia unui trunchi, se desprinsese o alta silueta, o faptura omeneasca, alergind cu bratele intinse spre cea dimpotriva. Era Charles. Luna il batea drept in obraz. Femeia ii cazu la piept. El o saruta indelung, o infasura cu bratele, o inhata cu patima, o ridica in sus ca pe o prada si porni cu ea sub stejarul unde o asteptase si unde cazura amindoi, imbratisati. Asta se petrecu in citeva clipe incremenite. Cind ma intorsei, Simion, cu pusca la ochi, tintea. Abia avui timp sa-i smucesc arma in sus, si descarcatura vui lung, plouind cu alice de lup copacul sub care perechea se zvircolea. Dar in aceeasi clipa Charles sari in picioare si trase in noi. Avusesem insa vreme, c-o piedica, sa trintesc pe Simion si sa ma lipesc si eu de pamint. Cind am ridicat ochii, am zarit femeia fugind ca o naluca si sluga pierita de linga mine. Am alergat la capatul unde sta Charles, strigind sa nu traga, ca sint eu, doctorul Ramasese rezemat de trunchi si se uita la fumul ce iesea inca din teava. L-am luat de brat, l-am domolit si am pornit spre casa. Nu s-a impotrivit. Pe drum a aiurat lot timpul. A scos din buzunar portofelul si mi-a intins un pachet de hirtii de cite o mie, cu porunca sa ma duc numaidecit in sat si sa cumpar de la Simion nevasta. Sa-i dau cit mi-o cere. Apoi sa plec la Bucuresti, sa-i tirguiesc un trusou intreg femeiesc, de la camasa pina la rochia de bal. Si cite nazbitii Nu l-am potolit decit cu un somnifer tare si cu comprese reci pe cap, schimbate des. Cred ca facuse o - cum i-as putea spune mai bine? — o inlunatie — Ce-ai spus? intrebai cu. — O inlunatie Adica fusese lovit la creier de lumina prea puternica a lunii. Asa cum altii capata insolatic, sint persoane simtitoare la razele mult mai magnetice ale lunii Cind s-a domolit l-am bagat in bordei, l-am intins pe pat, l-am acoperit cu patura, am tras usa si l-am lasat adormit bustean. Eu i-am luat locul de caraula in patul. De altfel, n-am putut sa dau geana in geana. Curind, un tremur verzui a inceput sa se infiltreze ca o apa departata in culisele orizontului. Stelele spinzurau din ce in ce mai apropiate si mai mari. Luceafarul, cit pumnul, se inalta in rasarit sa priveasca feeria Luna asfintise. Si, incetul cu incetul, intunericul se limpezea ca o solutie concentrata in care stau topite toate sarurile, pina ce citeva picaturi de reactiv le face sa se precipite. Asa, lumea si lucnirile incepeau sa-si stringa fiinta, sa se precipite si sa caza rind pe rind la fund, pe pamint, incepind cu virfurile copacilor, apoi acoperisurile volierelor, pe urma stilpii, ingraditurile, bordeiul, tufisurile joase din fund M-am smuls deodata cu holarire din amagirile ce ma cuprinsesera si am pornit aproape in goana spre sat. Am iesit din padure, am trecut Ialomita descult si am alergat la casa lui Simion. Era lumina mare, si razele soarelui, inca ascuns, zbucneau de dincolo de pamint ca niste spangi uriase de lumina. Am batut la poarta cu inima strinsa. A venit el de dupa casa. Tinea o coasa in miini. Ne-am dat binete, i-am platit simbria pe trei luni inainte si i-am cerut inapoi pusca cu care plecase. A primit tacut banii si mi-a adus arma, descarcata si de a doua teava. Am inghetat. L-am intrebat ingaimat despre nevasta. A strigat-o si ea a iesit indata cu matura intr-o mina. Cind m-a vazut, m-a privit drept in ochi. Avea doar citeva vinatai pe obraz si o pleoapa mai umflata. Cind sa plec, m-a intimpinat intinsa pe uluci o blana proaspata de vulpe roscata. -Acolo mersesera alicele din teava a doua, facu unul din ascultatori. -Asa mi-am zis si eu, si am rasuflat, incuviinta povestitorul. La inapoiere am trecut pe la padurarul satului si l-am rugat sa vie sa ne ajute pina gasim alt argat, ca Simion are de munca si nu mai poate sluji. Omul a primit bucuros si am pornit numaidecit amindoi spre crescatorie. Cind am sosit, larma si vinzoleala erau in toi. Pasarile cereau in gura mare hrana. Doar ca nu ne-au mincat si pe noi. Azor se intorsese si latra intaritat la un uliu din vazduh. in bordei, Charles dormea. Cind s-a trezit, pe la amiaza, era limpede si sanatos ca si mai inainte. Si-a vazut linistit de treburi, cu aceeasi destoinicie ca si pina atunci. Nu i-a tremurat mina si a ucis ori de cite ori a tras. Clinele s-a asezat la paza neclintita si n-a mai fugit. Am asteptat noaptea cu teama. Charles s-a urcat in patul, ca de obicei. Adoua zi s-a coborit cel dintii, a dat mincare pasarilor si s-a apucat sa ingrijeasca crescatoria. Am stat acolo pina s-a deschis vinatoarea, adica inca o saptamina si ceva, fara sa schimbam o vorba despre cele intimplate, ca si cind nimic nu s-ar fi petrecut. Uneori imi venea sa cred ca am visat. Cind s-a implinit sorocul, ne-am despartit tot asa de scurt si fara emotie cum ne intilniseram. Si ne-am vazut din ce in ce mai rar Am avut grija sa nu mai ramin stingher in sezon mort. - In definitiv, cum iti explici alunecarea amicului dumitale si toata aventura din noaptea aceea? intreba cineva. — Nu sint psiholog si mai putin freudian, se scuza povestitorul. N-am cautat nici o explicatie omenescului izbucnit in el si debordind peste artificialul ce-si impusese. Ca a fost pilda ciinelui care il indemnase la mezalianta cu o taranca dispretuita pina atunci, sau influenta lunii, ori prea lunga abstinenta la care se constrinsese, nu vreau sa stiu. Aventura lui era pentru mine fireasca, si orice om mai usuratic, adica normal, ar fi savirsit-o de la inceptut. Numai caracterul si ideile lui Charles au dat intorsatura ciudata pe care o luase intimplarea foarte banala altfel. Cu asta, amicul n-a pierdut nimic in ochii mei. Ca si Azor, care a urmat apoi sa fie rece, distant si serios ca si inainte de morganatica lui casatorie, sfirsi doctorul X povestirea. |
|||
Pune poezia Sezon mort pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |