Sta sufletul fara iubire ca o fantana parasita C-un pic de apa-n fund, salcie, sub naruirea de pereti Sta-n marginea de drum fantana netrebnica si oropsita. Caci nimeni n-o mai cerceteaza; galeata-i spanzura dogita Si-n ghizdurile putrezite cresc brusturi si-nfloresc bureti.
Sta sufletul fara iubire pustiu ca marul fara roade, Paraginit intr-o livada si plin de lacome omizi Ce-l napadesc in primavara si toata frunza-incet o roade Si toata floarea, otravita, se scutura curand si cade Lasandu-i crengile uscate ca niste sterpe palamizi.
Sta suiletul fara iubire cum sta o vatra ruinata. Ca un cuptor surpat de vremuri, fara de vad si fara foc, La care nimeni nu aduce aluatul proaspat in covata
Sa-l rumeneasca pe-ndelete dogoarea jarului, uscata Si sa-l prefaca-n dulce azimi mirositoare, ce se coc.
- Tii minte basmul vechi? Pe-atuncea cine putea sa-l inteleaga Avea unchiasul biet o fata, dar baba rea o izgoni Si luandu-si lumea-n cap copila pleca, plangand ca o pribeaga Dar la raspantie de drumuri ea n-a mai stat ca sa-si aleaga Ci drept, cu inima barbata, spre Sfanta Vineri, o porni.
Dar abatandu-se din cale slei fantana parasita
Si curati cu ravna marul de-atatia ani paraginit,
Lipi cuptorul spart, cu huma, aprinse foc, dospi o pita -
Asa, de dragul harniciei, din gand curat, fara ispita,
Dar i s-a tras de-aici norocul, caci sfanta visul i-a-mplinit.
Sta sufletul cum sta in basme fantana, marul si cuptorul, Sta-n drumul catre Sfanta Vineri un suflet pururi patimas Trec fete mandre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul De buna voie sa s-abata, sa-i premeneasca iar izvorul Sa-l curete si sa-l aprinda, ca-n basme fata de unchias!
|