| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
In vie de Tudor Vianu Eu vin la tine-n vie : te rog sa ma primesti. Iti voi culege via si-ti voi propti butucii, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Taina gorunului
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
| 1-5 ianuarie 1947. | |||
|
|
|||
| Nu vi se face citeodata, iarna, celor ce aveti calorifer, dor de foc? De un foc de soba, cu lemne care sa pilpiic si sa trosneasca in vilvatai dionisiace? Toate simturile, imbatate, se impartasesc din viata arzatoare ce dantuie pe vatra deschisa. Auzul aromeste in cintecui bustenilor. Ochii se ilumineaza de fantasticul joc de salamandre al flacarilor in rochii de matase aprinsa. Pielea se indulceste molcom la mingiierile dogoarei. Si o aroma de molid amestecata cu putin iz de fum iti bucura mirosul, adueindu-i aminte, ca si gustului, despre bunatati de mult apuse, pastravi afumati, brinza in scoarta de brad, rachiu de ienupere Cind mi se uraste cu caldura de cuptor de uscat prune a caloriferului, dau depesa unui prieten, silvicultor, si, fara sa mai astept raspuns, iau trenul si urc defileul Oltului. La o halta unde se itesc oameni in alb si negru, ma asteapta sania sau nadisanca, dupa imprejurari. Si chiar in aceeasi seara ma prigoresc la o vatra uriasa, rasturnat in jiltul cu dulama de urs azvirlita pe spatar. Si din nou ma copleseste imaginea din copilarie, cind soba alba, zvelta, cu aripi launtrice de vapaie, gura de para si picioare de stilpi fierbinti, imi parea ingerul ocrotitor al casei, varsind bi-necuvintarile caldurii ceresti peste noi Prietenul, dupa cc-si orinduieste treburile pe afara si imparte porunci pentru a doua zi, intra, noptatec, mirositor a proaspat si a ger. Si ne apuca pe amindoi, privind luminile focului, o strasnica partida de tacere, pe care nu o curma decit vestirea cinei. Abia atunci, la al treilea paharel de tuica fiarta, ni se destelenesc graiurile si pornim la un taifas, de care, din cind in cind, cocosi galagiosi isi anina strigarile lor de caraule ale noptii Eu il descos despre viata codrilor coplesiti de zapezi. El ma ispiteste despre vraja orasului. Vorbim ca doi naivi becheri despre femei; ne amintim despre o ineintatoare calatorie in strainatate si sfirsim regulat cu planuri pentru un nou voiaj - de data asta in India. Nu ne mai vazusem de citiva ani si nu mai stiam unul de altul, caci, ca buni amici, nu ne scriam, cind de asta data lipsa de pacura in calorifer m-a urcat in tren si m-a instalat iarasi in jiltul meu, oaspe pentru mai multa vreme al sobei cu gura plina de para. Chiar din prima noapte, prietenul s-a abatut de la obisnuitul protocol al taifasului si a intrat deodata adinc si oarecum competent pentru ignoranta mea in ale arheologiei si preistoriei. M-a intretinut despre epocile pietrei, bronzului si fierului. Mi-a zugravit descoperirile de la Troia si Michene, cu mastile de aur ale atrizilor. Si a sfirsit prin a ma intreba daca am vazut coiful de aur de la Muzeul national al antichitatii. Bineinteles, nu-l vazusem. Nici nu auzisem macar despre el. Atunci a inceput sa ma certe despre lipsa de interes a asa-zisilor intelectuali pentru tot ce e vrednic de vazut si cercetat la noi. A vestejit tembelismul asta oriental la niste oameni care se pretind apuseni si alte multe Eram nedumerit si consternat. Nu stiam cu ce gresisem si unde vrea sa ajunga amicul meu, care, furios, iesi si se intoarse cu un vraf de gazete si reviste. in ele "ni arata fotografiile, descrierea amanuntita si povestea unui coif de aur gasit de un copil cu vitele pe niste pirioage ale Prahovei. Marturisesc ca m-a interesat adinc si-mi parea rau ca nu aflasem la vreme despre acest tezaur al pamintului nostru. Prietenul nu s-a linistit decit dupa ce i-am fagaduit ca imediat ce sosesc in Bucuresti, chiar de la gara. pornesc la muzeu si cer sa vad „nepretuitul coif. exemplar extraordinar, cu care s-ar mindri cel mai mare muzeu din lume". Si racnetele cocosilor, vestind o tirzie straja a noptii, ne-au despartit buni intelesi. A doua seara, insa, I-am incoltit eu cu intrebarile. De unde stia atita arheologie? De ce se intereseaza de tezaure, coifuri si alte odoare descoperite in pamint? Cum de n-am aflat si eu pina acum despre preocuparile lui din acest domeniu? Mi s-a destainuit ca intimplarca cu copilul care a gasit coiful rascolise in el jinduri si rivne pe care de mult le tinea inabusite. Ca el s-a visat de multa vreme un astfel de norocos descoperitor de odoare, si l-am silit sa se marturiseasca precum urmeaza. - Trebuie sa-ti spun de la inceput ca toata viata am fost un inversunat cautator de comori. De mic copil am crezut in ele si le-am urmarit. M-am nascut la tara, unde credinta asta se suge odata cu laptele. Doica, dadaca, slugile, finii si vecinii, toti mi-au hranit copilaria nu atit cu basme, cit cu realitati, cu aratari topografice precise. In inima unor gorgane ce strajuiau satul se ascundeau mari mituri, cu comorile lor. La radacinile multor pomi batrini zacea ingropata cite o poveste alaturi de o caldare cu galbeni. Toti le vazusera jucind in ajun de zile mari, palalai verzi cind e aur, flacari rosii cind e argint ori arama. Toti, cu mic cu mare, le pindeam, iscodindu-ne. Si nimeni nu se mira cind a doua zi de Sfintul Gheorghe sau de noaptea invierii locurile bintui-te erau inflorite de gauri adinei. Asta aprindea si mai mult rivnele. Cind un gospodar incepea sa-si ridice casa mare si prindea cheag, era pentru ca gasise o comoara, incit colindam de mic pe coclaurile satului, cautind macar urmele focului launtric, care pirleste iarba in anumit chip, numai cautatorilor de comori cunoscut. De altfel, fiecare familie avea, mostenite, tainele si nadejdile ei. Stramosii popii ascunsesera in fundul prisacii o putina cu aur. Dascalul avea comoara bunicilor, pierduta intr-o ripa. Tata insusi povestea ca era copil cind parintii lui si-au parasit de frica razmeritei gospodaria, ingropind la radacina unor gutui o avere. La inapoiere, n-au mai stiut locul, si bogatiile au ramas zestre gliei. Pe atunci nu erau safeuri si bietii oameni, Ia nevoie, incredintau banii si sculele lor pretioase pamintului. La virsta de zece ani, am fost pus in scoli departe, la Bucuresti, unde am facut liceul. M-a dus tata. Cel dintii lucru ce a facut, dupa ce mi-a gasit gazda, a fost un pelerinaj la muzeu, sa-mi arate Closca cu puii de aur, care mi-a dat de altfel, atunci, o grozava deceptie. Ma asteptam sa-mi ia ochii o pasare maiastra cu doisprezece fofoloci de aur imprejur si n-am vazut decit niste cioburi de vase si cionturi de tavi, e drept, de aur si cu nestemate cit buricele degetelor Dar pasiunea mi-a crescut mai inflacarata. Era proba pipaita de ceea cc-ti poate darui lutul daca ai noroc. Abia asteptam vacantele, sa iau din nou, ca Anteu, atingerea cu pamintul plin cu surprize de aur Acasa iar incepeam sa stau la pinda, sa colind gorganele, sa cercetez rovinele, cind singur, cind cu cite un flacaiandru care mi se destainuia, cerind luminile mele asupra unor prepusuri ale lui. Acum ma socoteam un cercetator priceput, cu o disciplina aproape stiintifica. Citisem pe Bolliac si pe Odobcscu si pretindeam ca sint in stare sa fac investigatii metodice pe teren. Aveam un arsenal intreg de instrumente, in parte, adica cele originale, faurite de covaciul satului, dupa indicatiile mele. Ma mindream indeosebi cu colectia de sfredele de toate marimile, cu care, inainte de a sapa, sondam maruntaiele locului. Inventasem unul in jurul caruia se rasuceau pina in virful de otel niste fire in legatura cu o baterie electrica. Ajunse in fund, ele trebuiau sa dea de veste printr-o sonerie despre orice metal intilnit cu care raceau contactul. incercarile nu mi-au izbutit si inventia a ramas nebrevetata. Ce sa-ti spun? Am avut multe aventuri. Am mincat numeroase pacaleli. Am alergat ca un smintit la vapailc unor focuri mincinoase, aprinse cu petrol de sugubetii satului. Ca dezgropam oase de ciini in loc de tezaure, nu era nimic. Gaseam la adincimi considerabile doar o piatra bizara, cind altii la un simplu arat propteau limba plugului intr-o caldarusa cu bani. Asta insa nu ma descuraja deloc. Ma insufletea ceea ce credeam eu pe atunci ca e focul sacru al stiintei. Acum stiu ca era si este altceva. Vesnicele intrebari puse Soartei, Mitul norocului, deghizat pretutindeni in jocul de carti, in loterie, in comori. Nu cistigul in sine, ci cauti favoarea sansei, semnul unei alegeri si al unei predestinari, scris special pentru tine. Am trecut, cum spun, prin multe peripetii si intimplari neplacute sau de-a dreptul grele. O data insa era sa mi se infunde. Nu iesisem inca din liceu si-mi petreceam vacanta mare acasa, imi alcatuiscm o echipa din patru flacaiandri, cu care scormoneam pretutindeni, ahtiat, cum iti spuneam, nu de valoarea descoperita, aur sau nestemate, ci de altceva mai presus, care in esenta se reducea la cuvintul „noroc". intr-o noapte, si inlr-adins alegeam pe cele mai intunecoase, ne-am strecurat afara din sat la gorganul cel mare. Hotarisem sapaturi intr-un punct unde dupa oarecare presupuneri ar fi putut fi o asezare trecatoare a barbarilor. Sapam tinereste, de mai multe ceasuri, si izbutiram o groapa care pe cit se adincea, pe atit se ingusta. Lucram tara lumina. Ne inghesuiam citesicinci in bezna de fund de mormant, unde dadeam orbeste unul peste altul. Cind, deodata, simtii o trosnitura in oasele capului, stele verzi imi zbucnira inaintea ochilor si cazui trasnit. Unul din tovarasi ma lovise cu tirnacopul cind ma plecam sa cercetez pamintul. Singele ma podidise din belsug. Copilandrii, inspaimintati, m-au crezut mort si au luat-o la fuga, parasindu-ma acolo. Dupa o vreme, s-au gindit sa stearga urmele ispravii si, ca sa nu se mai stie nimic, s-au intors sa astupe groapa, aruneind pamintul scos peste mine. Noroc ca in clipa cind ei puneau miinilc pe lopeti am gemut. Unul mai indraznet a sarit in ajutor si m-a scos. M-au tirit apoi si m-au lasat la poarta, dupa ce au batut pina au intaritat ciinii. Acolo m-au gasit ai mei, fara simtiri. Dupa o zacere indelungata, cred cu friguri cerebrale, tn-am inzdravenit. Dar a trebuit sa jur tatii si mamei ca n-am sa mai umblu dupa comori si ca in loc de istorie si arheologie, pentru care ma pregateam cu fervoare, am sa invat silvicultura Si in-am tinut cu sfintenie de juramint, inmormintind adinc toate visurile si sperantele. Vezi insa ca puteam sa fiu si eu copilul norocos care a scormonit cu bita de la vaci cel mai scump coif din lume Si cu toate ca mi-am incheiat atunci cariera de arheolog, am trecut de curind printr-o intim-plare care mi-a desteptat toate veleitatile inabusite, E singura data cind, fara voie, am facut in adevar o descoperire senzationala. Iubesc padurea cu patima si ori de cite ori intru in ea sint alt om. Se desteapta in mine obscure sentimente de siguranta, de plinatate, de farmec real. intirzii de bunavoie pe coclauri cu frin-toi din codri seculari, de altadata, vestiti pentru haiducii care se ascundeau in ci cu tescherelele pline de aur. Acum se adapostesc, crutati de mine, citeva perechi de risi, lincsii meleagurilor noastre, si o familie de jderi cu puita lor. intr-o zi, asta-vara, mi-am lasat brisca in paza padurarilor si m-am afundat cit mai departe, in bungcturi, insotit numai de Haiduc, un ciine credincios si viteaz. Ademenit de liniste si frumusete, m-am lasat jos Ia tulpina unui gorun falnic intr-o poiana raznita de lume, ca intr-o balada. Clinele, care are un miros extraordinar, nu s-a asezat Ia picioarele mele, ci a inceput sa dea tircoale trunchiului, miriind si pufaind infundat. O ghionoaie tisni din scorbura copacului si prinse a ne certa in gura mare. Da, in felul asta da veste padurii intregi ca niste venetici ii calca tarimurile. Ca s-o linistesc, de dragul ei si al puilor, am chemat pe Haiduc EI, altadata atit de ascultator, s-a repezit si mai furios asupra trunchiului, sarind sa-i zgirie si sa-i riciie coaja. Din cind in cind, se oprea, mirosea atent, tragea cu horcaituri, pe nas, rumegusul rascolit de ghearele lui si iar pornea sa latre cu turbare. M-am sculat si, intrigat, l-am urmarit cu bagare de seama La rindul lui, el a schimbat latratul intr-o sche-lalaitura, ca o implorare, si-si atinti ochii graitori in ochii mei, voind aievea sa spuna ceva. In acea clipa copacul falnic, crengile vinjoase, ciinele innebunit de un mister mi-au adus aminte de intimplarea din Carabusul de aur al lui Poe. Si ascultind de indemnuri nedeslusite, m-am apropiat sa cercetez copacul. Ciinele s-a linistit un timp si a asteptat sa vada rezultatul interventiei mele. Am batut usor cu baltagul in trunchi: suna a gol, desi inca verde, in putere, si cu coroana de jur imprejur cit o biserica. Am batut din nou, mai tare, ca sa-l fac sa se cutremure din virf pina-n radacina, si am pus numaidecit urechea Pe linga vibrarea adinca a lemnului, mi s-a parut ca aud un sunet ca de zornait infundat. Ciinele, incurajat, a inceput sa latre iar si sa muste din scoarta groasa cu solzi de crocodil. La acest nou asalt a zburat din cuib, inspaimintat, si gaitoiul, fara sa se mai ia la harta. Eram nedumerit. EI sa fi facut ciudatul zgomot de adineauri? Umbla vorba ca neamul asta de pasari hotomane fura lucruri stralucitoare, monede, giuvaeruri si alte odoare, pe care le ascunde in cuiburile lor ca pe niste porte-bonheur-un. Asa ma mingiiam in copilarie de pierderea unei cruciulite de aur pe care o purtam la git. Ciinele zarise acum in trunchi o scorbura, spre care se arunca in salturi furioase, fara sa o poata ajunge. Am virit atunci doua degete in gura si am suierat voiniceste semnalele invoite Codrul le-a primit cu chiot, ca pe vremea hotilor. Ciinele dintr-o data a incremenit! Peste putina vreme au sosit gifiind padurarii, nitel sfecliti de ce s-ar fi intimplat. La vederea lor, ciinele a inceput sa se dea mai cu turbare, cersindu-le din cind in cind cu privirile intoarse ajutor. Nici ei nu stiau ce sa creada si se cruceau, cu caciulile in miini. Le-am spus de parelnicul zgomot pe care l-a facut trunchiul lovit de baltagul meu si ne-am invoit sa batem citesitrei deodata gorunul misterios cu muchiile topoarelor si sa ascultam. Un zvon uscat ca de usoare ciocanituri, amestecat in tremu-rul copacului, fu raspunsul. M-am hotarit atunci sa merg cu cercetarile mai departe si, aprins de vechea indirjire, am poruncit padurarilor sa taie copacul. Dar cum? Nu ma induram sa-l dobor intreg, ci, minat de nazuinta ciinelui spre scorbura, am inchipuit la inceput in coasta trunchiului un tancus, o fereastra, cum se face in pepene ca sa-i incerci miezul. Pentru asta insa nu aveam scule. Am scos la repezeala un cal din ham, si unul din padurari a alergat calare in sat. S-a intors numaidecit cu burghie, sfredele si tot felul de ferastraie. Dupa ce am marginit in trunchi prin gauri una linga alta un patrat mare cit se poate viri capul, am taiat lemnul dintre ele cu ferestraul mic si am scos, hoteste, bucata de tulpina prin care sa patrundem in miezul scorburos. Cu ochii nu se putea zari nimic. Unul din oameni a bagat cu indrazneala mina. Dar o trase cu groaza: daduse de ceva rece, taios, de care degetele se izbisera ca de zabrelele unei capcane. Acum ciinele innebunise de-a binelea. Cu ochii rosii, cu coada umflata si spume la gura, sarea pina aproape de ferastruica si, infingindu-si coltii fiorosi, isi ranea gingiile. M-am framintat citeva clipe si m-am hotarit sa tai trunchiul pe Ia mijloc. Pentru asta padurarii s-au suit de au abatut intii creanga cu creanga toata coroana. Altfel, s-ar fi rasturnat peste noi gorunul intreg. Pe urma ne-a fost lesne sa lucram cum am vrut asupra trunchiului dezbarat de toate caturile palatului sau de ramuri. Asta a fost o munca grea de un conac si mai bine. Numai niste insi iscusiti si de meserie ca padurarii mei puteau sa o indeplineasca. Dupa ce ne-am descurcat de crcngarisul abatut jos, ani trecut la operatia asupra trunchiului propiu-zis. Era un trunchi gros si vinjos, cu fibre mari, vii si otelite ca niste muschi de atlet, care-l tineau viguros, neclintit si fara sa-i pese de scorbura ce-i mincasc numai o parte din maduva si de care parca se vindecase. Trebuia sa-l retezam mai sus, dincolo de inaltimea unui stat de om. Am incropit o scara si, dupa o munca de un ceas cu joagarul, am rasturnat partea de sus a trunchiului, cum ai ridica un copac inalt. Oroare! in inima gaunoasa a restului de trunchi ramas in picioare, ca intr-o incapere strimta, sedea drept, intepenit de jur imprejur in peretii scorburii, un schelet omenesc Hirca iesea foarte usor afara, deasupra nivelului taieturii noastre. Dar miinile, cosul pieptului, ciolanele coapselor se duceau misterioase in jos, catre radacina, si se pierdeau afund, ca intr-un sicriu sculat in picioare. Padurarii, superstitiosi, au inceput sa dea inapoi Eu ma infier-bintasem M-am suit pe scara si am incercat sa trag scheletul afara. A fost cu neputinta. Era incrustat in carapacea lui de lemn. Am ramas in miini numai cu glava goala pe care am pus-o la loc. Mi-am dat seama ca trebuie sa ma opresc aici. Nu aveam drept sa merg mai inainte in-timplarea intra de acum in caderea autoritatilor A doua zi am venit cu procurorul si medicul legist. In fata lor, un lemnar a purces cu mare bagare de seama la deschiderea trunchiului, pe care l-a scos intii din radacina. Falnicul gorun de ieri zacea acum ca un cosciug intins pe iarba. Dupa ce s-a determinat pozitia osemintelor inauntrul scorburei, s-a asezat trunchiul cu fata scheletului in sus. Apoi s-a taiat si s-a ridicat, ca un capac, jumatatea de deasupra a trunchiului culcat. Aramas ca o copaie jumatatea de dedesubt, cu scheletul intreg culcat in ea Atirnau de el inca zdrente dintr-o camase de cinepa Citeva petice de itari mucezeau pe ciolanele genunchilor. Si niste poturi inflorati cu ibrisin rosu, aproape intregi, acopereau turloaiele picioarelor. Fusese o namila de om. Cu capul pus la loc, oasele masurau un metru si nouazeci. Vertebrele tari se tineau ca trase prin sirma. incheieturile tepene nu se clintisera din titini. Numai oscioarele degetelor de la miini se scuturasera ca niste muguri, impreuna cu doua verigi de alama, inelele mortului. Cred ca eu Ie desprinsesem cu loviturile de baltag si caderea lor pricinuise sunetul ciudat de la inceput. Sau poate ma insel Labele erau inca insfacate de niste opinci uriase, ale caror nojite de par se incrucisau neatinse pe fluiere in sus. Cosul pieptului, de o capacitate napraznica, era intreg. Citeva coaste din stinga purtau inscriptiile unor taieturi adinci prin care ceva ascutit patrunsese in adinc. Ilirca spunea si mai mult. Arcadele orbitale iesite mult in afara inaintau ca niste pridvoare de os. Sub ele se adinceau cit niste pumni de copii gavanele ochilor, ce trebuie sa fi fost extraordinar de mari. Dintii si maselele, intacte, rideau din smaltul lor alb De ceafa scafirliei atirnau inca jurubite lungi de par negru corb ramasita dintr-o bogata chica de barbat. Ceea ce izbea si mai mult, pe albeata de fildes vechi a oaselor era un enorm chimir de piele neagra, care incingea mijlocul scheletului. Un cutit mare, cu prasele de os, se mai tinea inca in el. Dupa ce medicul legist a cercetat, a masurat si a luat note, s-a purces la deschiderea chimirului. Satul tot holba ochii. Padurarii aproape sa lesine! Scapasem din miini comoara. Din incaperile dedalice ale serparului au curs citiva pumni de aur: galbeni, dubloni, poli, mahmudele si alte monede streine; citeva inele groase de aur cu peceti; niste cercei si putini bani de arama romanesti, care asezau intimplarea cu suta de ani in urma. Pe atunci hotea prin partile locului banda vestitilor Gogolea si Chiloman, ale caror singure nume bagau lumea in racori. Dintr-o pricina oarecare, imparteala de jaf sau zulie de femei, cele doua capatenii se certara si banda s-a imprastiat fara urme. Se credea ca trecusera pentru totdeauna in Bulgaria. Acum taina se lamurea. Osemintele erau ale unuia din cei doi tilhari care se infruntasera si unul cazuse. Ranit grav, el s-a tirit si s-a prabusit in gorunul inca de pe atunci gros ca un butoi. Poate ca tilharul chiar scobise si marise scorbura, unde se ascundea de potere. Sleit de singele scurs, de sete si de foame, el murise, intepenit acolo. Dar care din doi isi lepadase oasele in tainita copacului? Gogolea ori Chiloman? Amindoi fusesera niste haidamaci, deopotriva la statura si la infatisare, amindoi spatosi, amindoi smoliti, cu chici si barbi. Atunci, un batrinel indrazni sa iasa un pas din gloata si sa spuic: Cautati, domnilor, la miini si la picioare. Ca Gogolea - dupa cite imi spunea mosu-meu -avea cite sase deste. Medicul se pleca din nou asupra scheletului si cerceta osemintele numarind Se gasira cite sase degete la fiecare madular. Nu mai incapea indoiala Gogolea rasarea acum din mormintul verde al gorunului, cu tot alaiul lui incruntat de poveste. El isi gasise odihna de veci in inima vie, cutremurata de vinturi, a uriasului padurii. Pe masura ce vremea trecea, copacul crestea, isi tamaduia racila si se inchidea deasupra mortului. Iar el se afunda tot mai adinc in ascunzisul scorburii, care il adopta, il imbratisa tot mai strins, il rodea si-l maruntea cu furnicile si toate ginganiile ei. Ploile i-au spalat oasele, vintul i le-a inalbit. Umbrarul crengilor le racorea vara. Gerurile iernii i le intarea si i Ie-a pastrat mai bine decit mucegaiul gropii. De o suta de ani ii cintau in fiecare an cucii si-l slaveau privighetorile. Cine nu si-ar fi dorit un asemenea lacas de veci? Acum, copacul care trasese viata si-si lungise poate veleatul cu singele ce i se scursese si carnea ce se mosoroise la radacina, pierise odata cu taina de aur si moarte ce i se furase. Si de data asta imi parea rau ca de o profanare. Dupa incheierea cercetarilor, am cerut ca amintire chimirul. Legistul m-a refuzat. Si a avut dreptate. Scheletul lui Gogolea, gatit cu chimirul lat de doua palme si cu opincile uriase sub po-turii inflorati, face fala muzeului Morgii! Sa te duci neaparat sa-l vezi cind ajungi la Bucuresti! Am fagaduit, fireste, sa fac vizita si lui Gogolea, dupa ce voi primi instiintare ca in sfirsit caloriferul meu a inceput sa dea caldura de cuptor de uscat prune. Parca mi se lacuse dor de ea! in soba focul murise. |
|||
Pune poezia Taina gorunului pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |