| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intuneric de Mihail Saulescu Cat de \\'ntuneric este in serile de toamna Si strazile sunt triste, tacute si pustii, Iar fiecare clipa in suflet isi inseamna Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Toiagul minunilor
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
|
|
|||
| Dimineata isi ridica prora alba intr-un cer amar si pinzele aurorei, umflate de vintul zorilor, vibrau lin pe albii de clestar. Moise, purlind toiagul minunilor ca pe o osinda, urca far' de razim muntele mortii- Navalnicul profet fusese pedepsit sa nu intre in pamintul fagaduintei, fiindca la Meriba lovise stinca in loc sa-i vorbeasca. Si-acum, ostracizat din implinirea visului, trebuia sa moara la pragul Chanaanului. El, care, oriunde mergea, tira lumea prin nisipul pustiului, ca o poala, dupa el, suia singur. I se ingaduise sa priveasca numai de departe tara tuturor rivnelor. Dar, de la piciorul muntelui in zarea care venea cu alba graba, nu se vedea decit un pamint scofilcit si ciolanos, fara orizont dumnezeiesc. Cum il inchideau limbi de hatisuri si cozi de mare, profetul isi intoarse ochii de la el. in urma-i haiau baietani cu capra, luindu-si merinde si fluiere cu doine in sin. „Tot un fluier am fost si eu in miinile poporului ales" - isi spunea el. „M-am scobit tot, am zvirlit afara maduva iubirii de sine, ca vazduhul intreg, plinatatea de pretutindeni sa ma umple. Gol de mine m-am dat lor. Pe douasprezece gauri taiate in sufletul meu, cele douasprezece triburi si-au plimbat degetele grele de dureri si pacate". Urcind necontenit, trecuse la amiaza dincolo de marile asezaminte ale padurii, cu umbre de templu pagin. Iesise in lumina de piatra a muntelui, unde un vultur urias isi desfacu inaintea lui aripile ca doua crengi de palmier. „Vulturii isi innoiesc tineretile cind ajung suta de ani. Pe noi, Doamne, ne ingradesti cu tarc ingust de ani, lasindu-ne o singura preluca, moartea. Cine va putea odata trece in om nemurirea ereditara, cea agonisita din tata in fiu? Eu nu pot fi acela, eu, omul lui Dumnezeu. Dar un fiu?" „Nu ma cunoaste moartea" - isi mai spunea el. „De ce ar veni la mine?" se mai intreba el, tulburat. „Nu poti avea atingere cu ceva decit luind cunostinta despre el. insusi Dumnezeu, supremul necunoscut, a trebuit sa mi se arate. Si am trait mai departe. Sa fie ceva mai presus, mai necunoscut decit el, a carui atingere sa nu o simt decit in clipa cind nu mai sint? Moartea ar fi un lucru pidosnic, care contrazice pe Dumnezeu. Nu, nu poate fi moartea." Tristetea, ca o seara timpurie, il adumbrea in plinul amiezii, facindu-l sa nu simta diafana povara a caldurii. Sufletul cauta, in mihnitele-i limpezimi launtrice, intunecate puteri de impotrivire. „Ce coaja amara e viata, chiar cind inima nu-i un cheag de lumina dulce Nu-i mai bine oare sa se sparga?" - isi spunea el, indoielnic, „lata, alunecam invirtindu-ne pe cercul zilelor, ca umbra pe aria stearpa a ornicului de pamint. Ceva sta neclintit. Dar noi alunecam cit e soare peste niste semne stranii, si cind vine umbra ne stergem." Meditatia elegiaca il insoti pina aproape de virful muntelui si il parasi. Sipotul unui sarpe verde curse o clipa rece, prelins pe carare; neasteptata grija de poporul lasat singur il trezi. Profetul se intoarse cu fata catre pustie. Jos se inchipuia ca o tabara de pasari migratoare gata de duca, si el, pilotul, lipsea din capul unghiului, surghiunit in inaltimi. O lacrima aluneca si-i ospata buzele cu sare. Profetul, cu ochii Ia pata frematatoare, poposi indelung. Fu ca o statiune in urcusul unui calvar. Toiagul ii cazu din mina, mai greu ca un bustean de cruce. Era osindit la moarte, dar nu-si intelegea nicicum vina. Pingarise toiagul? Nedreptatise piatra, care, nevinovata, ridicase plingeri la cer? Dar auzea inca strigatele intetite ale razvratitilor, tipetele femeilor, scince-tul copiilor insetati. Trebuia sa creeze apa. Apa grabnica, din piatra seaca, facuta cu minuni. $i a izbit cu iutime piatra ca pe un chiabur zgircit, sa-si dezlege baierile pungilor doldora. Ca sub o junghiere de cutit, a fost un zbucnet, un himn de ape reci. Le auzea si acum aievea gilgiitul; le vedea iezuirea in fata taberei din Meriba. Gloata, in patru labe, ca un ciine urias, lipaia apa care-I costase pierderea pamintului fagaduintei. E drept ca lovise cu sete si minie, desi primise porunca numai sa graiasca. Dar cind, pentru ascultarea oamenilor, avea nevoie de varga, mai putea sta el la vorba tocmita cu gresiile? Toata stiinta lui despre lume, toata deprinderea lui de cirmuitor ii impinsesera mina catre lovire. Poate ca piatra era o piatra ascultatoare de cuvint Dar cu ce a gresit el? Toiagul lui nu era de lemn, era idee concretizata, gind infaptuit in creier, scapat ca dintr-o temnita a fortelor. Toiagul era cuget stramutat in fapta, gind tare luat in mina cum ai ridica o varga sa izbesti lumea pentru indreptare. Lemnul noduros era ulucul pe care se descarca gindul zamislitor. De aci virtutile-i magice, puterile-i extraordinare. Cu el, odinioara, sub cerul fanatic al Egiptului, batuse marea, care se despartise, blestemindu-si apele sacre. Valurile se sleisera in doua maluri uriase, lasind in spartura lor o chinga de nisip umed, pe care, cu talpile infierbintate, sa calce pelerinii idealului. Gindul zvirlit jos se preschimbase in balaur inghitind serpii vrajitorilor la picioarele lui Faraon. El ucisese pe toti intiii nascuti ai marilor necredinciosi, ca trasnetul pe cei adapostiti sub frunzisuri inalte. De ce sa nu izbeasca si de data aceea piatra avara, asa cum lovise totul in cale pin-atunci? Nu tot acest gind din toiag il indoia in arc cu care sageta din zbor vedeniile viitorului? Cu el smulsese secoli din jugul vremii, si-i storsese de faptele dumnezeiesti pentru noua eternitate, cartea facerii, inceputul lumii Se adinei acum cu gindul inapoi, cum ii sunase odinioara numele Domnului, ca o aurora a auzului, in Sinai. Da, la inceputul lumii, ca si la inceputul sau propriu, a fost un Dumnezeu, asa cum la zamislirea pomului a stat saminta. Dar cine mai cauta sa-minta in haosul radacinilor, dupa ce se inalta tulpina? Dumnezeu sta acum sus in roadele crengilor noastre, si ale lui erau fara de moarte, atirnate de gind, toiag pur al minunilor. Ce alt element ar fi putut strabate in inima cremenelor, prin milioane de ani impietrite si rapind pietrei atomi de oxigen si hidrogen, sa-i recombine intr-o clipa in alt tip, sinteza cu chip de apa? Gindul lui a batut cu toiag puternic la portile stincilor, dindu-le intr-o parte; acolo, intrat ca un magistru stapi-nitor in vastul laborator al naturii, el a plamadit mana si foc, serpi si apa. Dar profetul nu intelegea ca gindul omului, oricit de mare, e singur si gol, ca un toiag. Toiagului trebuie sa-i pui un virf spiritual si sa-l prefaci in steag - care sa nu loveasca, ci sa cheme lumea sloboda sub el. Toiagul lui era numai al minunilor. Dar minunea e o simpla schimbare, o trecere rasturnata, de la o forma la alta. Gindul poate schimba aceeasi materie in fel si chip, asa cum face stiinta vrajitorilor si invatatilor, minuni statatoare pe loc -joc de atomi si de echilibru de forte. Minuni, izvoadele incepatoare, sint stinca si apa. Eterna realitate se arata numai spiritului, nerezemata pe nimic, dincolo de orice cuget, cit de tare si inalt ar fi el. incereind vremurile, catre acest spirit voise Dumnezeu sa duca pe Moise, poruncindu-i sa foloseasca nu toiagul, ci cuvintul, duhul, nu mintea rationala. Dar el nu inlesni venirea vremii spiritului facut cuvint. El era inca omul bataii cu toiagul. Spiritul sfint nu-si gasea intruparea in el si tacea. Moise nu vorbise, lovise, tradase intentiile divine. Trebuia sa moara afara din Chanaan, cu generatia bataii, cu care, ca-ntr-o minune, trecuse de la cladirea piramidelor la cladirea unui popor. Vremea da in laturi si se boltea deasupra lui intr-un gol de eternitate. Se lasa seara tirzie. Profetul se scula, cupola cerului parea un schit urias de iacint inchis care-l astepta. Departe, rastignit pe zari, apusul murea impuns in coaste cu sulite de raze. Venea, imbel-sugata-n vinturi, aroma pustiei, si-n aurora mortii Moise ridica ochii spre Dumnezeu. Dar acolo sus il astepta, ingrozitoare, neagra pronie a mortii- |
|||
Pune poezia Toiagul minunilor pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |