Ultimul berevoi

Vezi toate poeziile poetului
1949 octombrie 27, Bucuresti.



Plouase mult cu singe si vremile veneau rosii si-nvolburate. in tulbureala prefacerilor, marii vinatori, ahotnici de primejdiile fara folos, urcatori sa prigoneasca fiarele pina-n rarunchii muntilor, pierisera. Mosierilor, indatorati oarecum sa-si apere codrii si plaiurile de jivine, li se stupise pina si saminta. Bastinasilor li se ridicase si cea din urma teava de pusca, orice gioarsa de pistol. Si in invalmaseala inceputului de leat, bestiile se inmultisera nestingherite.
Muntii misunau de salbaticiuni. Lupi bezmetici bintuiau stinele, ursii dau buzna peste cirezi. Treceau prin ciomegele boarilor, umflau juncanii si plecau fara macar o buna ziua.
in lipsa armelor, de sub troianul leaturilor, practici stravechi, mestesuguri primitive de aparare incepeau sa scoata capul.
Mai ales ca se adaugau si alte grozavii. Prin ceturile piscurilor se aratau vedenii fantastice. Umbre de uriasi calcau pe babilonii de nori puhavi. Din negurile oarbe, naboind noianuri, pe vai, se desfaceau deodata pale ce cotropeau turmele, ameteau ciobanii si, urcind inapoi, luau cu ele, prada, doua-lrei vite ratacite.
Pina la urma, duhurile trebuiau chemate in ajutor si puterile oculte puse in miscare.
Sapte sate de sub briul Sturului se sfatuiau ingrijorate, vinturindu-si amintirile.
De sus, de la varat, veneau necontenit vesti tot mai rele. Nu trecea o saptamina sa nu se fure o junice, sa nu fie sfirtecat un bou. Se alesese indeosebi o bala de urs jacman, dedulcit la carne, care bagase in boalc pe cirezari. Asta era cu adevarat NecuraUil. Mirosea cursele, ocolea capcanele, se strecura nevazut si tisnea, parca da cu bobii, tocmai cind nimeni nu se astepta. ii brodea pe toti ori pe ceata, ori la masa, ori la somn. El insfaca tacticos vita si pleca cu ea pe coclauri, sub nasul ciobanilor prostiti, urmarit cu alai de haieli si latraturi neputincioase.
Dinspre partea astuia ar fi avut de furca chiar boierii de la Bucuresti, darmite un pastor, cit de neinfricat, cu bita goala.
Trebuia altfel si altceva. Ca la o marc cumpana, se scormonira straturile de oameni vechi, se prefirara bordeiele cu mosnegi, pina ce intr-un corn de catun uitat s-a scornit un unchias fara ani, fara nume, in mintile caruia staruiau batrinelc solomonii. Nu mai avea de-a face aproape cu nimeni. Hartuit de popi, prigonit de invatatori, tirit de doftori pe la judecati, ajuns de hula tineretului, ca sa scape, se-ngropase de viu in hobaia asta, unde, lcpadindu-si numele, traia sihastrit, cu citeva oi, o vaca si-un cird de gaini la un loc. isi tainuia cu mare grija mestesugul.

Putinii cari-l mai cunosteau ii ziceau „mosul cu caciula-mpletita".
Atita stiau despre el, ca, vara-iama, poarta un fel de scufa tuguiata, impletita gros din fire de lina, ca un ciorap lucrat in iglite.
- Am mostenit-o din mosi-stramosi, raspundea el cui il poreclea Caciula-impletita. Altadata, cind m-am pomenit eu, numai oamenii de seama purtau asa ceva. Acum am ramas singur cu cinstea asta.

Si isi indesa cusma nazdravana ca o za mladioasa, tara sa stie ca la obirsia ei sta caciula sacra peste care preotii pagini, stravechii magi, isi asezau ca peste o captuseala mitrele si regii coroanele. Era vestita cusma a caciulatilor, semnul oamenilor liberi si de neam, din care se alegeau cirmuitorii noroadelor de rind.
Solia il afla trebaluind si-l inconjura umilita.
Batrinul, incredintat ca s-a intors roata si i-a venit vremea, a ascultat plingerile si iesi din gaoacea cuminteniei. Vechea trufie ca stie si poate il umplu iar. Si, fara sa mai cugete cit si cum, se fagadui pe loc sa curete muntele de spurcaciuni. Vrajitoria ii era ca o inalta boierie plina de indatoriri. inchinarea smeritei gloate, cazuta cu rugaciuni s-o ajute si s-o scape, il investea c-o autoritate de mult mocnita in el.
Si, dintr-o data, in locul lui se ivi alt om. Schimbarea se petrecu pe neasteptate, in vazul oamenilor, ca o transfigurare. Ochii spalaciti intinerira, albastrul lor sleit batu iar in oteliu intunecat. Obrajii se rumenira, chipul i se netezi. Scutura cusma, si pletele carunte i se revarsara pe grumaz. Trupul gubav i se indrepta si un piept voinic iesi inainte, ca un ceardac deasupra briului.
Puteri adinc tescuite ii zbucnira in priviri, in gesturi, in glas. Si din uscativul unchias napirli un stapin tare pe poruncile lui, cerind supunere si ascultare.
In fata lui oamenii uimiti incepura sa clipeasca si fara sa vrea sa-si fereasca ochii. Insufletirea il aprinsese intr-atit, ca parca dogorea din el ceva fierbinte.
infatisarea asta nu tinu mult. Se potoli si se stinse.
Satenii, sfiosi, il ispitira ce le-ar pretinde, tematori sa nu le ceara sufletele.
- Nimic, raspunse el. A intrebat numai citi vacari sint la cirezi.
- Sapte.
- Bine, a mormait. ii mai trebuie. Dar are sa-si aleaga el ajutoarele.
- Muieri sint acolo?
- Nici una.
- Si asta e bine. Nici sa nu cuteze vreuna sa suie cit o fi el acolo.
Ca un stapin apoi a dat drumul oamenilor, care il parasira indoielnici: daca nu ia bani, nu face lucru de isprava. El s-a apucat sa-si vaza de treburi. A cotrobait in bordei, si-a aninat de umar o traista intesata cu meremeturile lui, si-a infipt la briu fluierul, a trecut la spate ca o dasaga cimpoiul cu doua tevi. Si a pornit.
S-a abatut doar la niste case razlete, a strigat, a vorbit cu cite cineva prin gard. Apoi si-a vazut de drum.
La un ceas in urma lui, o faptura infofolita sa n-o cunoasca nimeni a iesit tiptil si, ferita, a apucat calea muntelui. La alt ceas, s-a furisat o alta, luind alte carari. Cum le orinduise unchia-sul, ca sa nu stie una de alta si sa nu se intilneasca. Fiecare primise osebite porunci pentru locurile de asteptare, unde sa se gaseasca cind i-o cauta.
Sosirea vraciului a scos tamazlicul din amorteala.
intiia treaba a fost sa stinga focul tirlei, foc nou, aprins cu amnar ori chibrit.
Aatitat vechiul foc, focul viu. singurul care are trecere la duhuri. Scinteia, care-l zamisleste ca pe un copil, trebuie sa tisncasca, saminta vie, dintr-o sfideaza de lemn tare, frecata intr-o gau-rica scobita in alt lemn mai slab.
Dupa asta s-a ingrijit sa adune toate lucrurile si uneltele de fier sau orice soi de metal din gospodaria tirlei, topoare, cutite, caldari. Pina si pirostriile le-a ridicat. Laptele se infierbinta acum pe vetre cu cotloane de piatra si numai in ciubare de lemn. A scos talancile de la gitul vitelor. Le-a lasat acioaiele: in plamada lor intra argintul indeletnic vrajilor. Adespoiat oamenii de bricege si amnare, le-a scos chimirile cu capse de alama, inelele din degete. Unuia aproape i-a sfisial sfircul urechii ca sa-i traga cercelul intepenit acolo de maica-sa cind il nascuse, ca sa-i traiasca. Pe toate le-a dosit departe, intr-o vagauna, sub un morman de bolovani naruiti.
Lumea muntelui se-ntorcea inapoi la era lemnului si la virsta pietrei.
Pe urma s-a luat de pastori. Niste magadai, rai si lenesi, ca mai toata lumea de acum.
Ziua intreaga ar fi mincat si ar fi dormit, cu gindurile numai la muierile din sat, pentru care uneori isi paraseau slujba. Nerusinati si nesupusi, invrajbiti intre ei, cu mare cazna unchiasul i-a putut aduce la ascultare ca sa-si injghebeze vrajile cu ei.
La inceput au primit in gluma sa intre in planurile mosului, ca un prilej de petrecere si joc, fara sa creaza si fara sa se patrunza de insemnatatea lucrului. Pina la urma, puterile vrajitorului i-a infrint si i-a inmuiat cit sa alcatuiasca un singur trup si un singur suflet, supusi ca un stog de oaste la poruncile lui. Dupa ce i-a laiat, i-a ghilit si le-a dat primencli, a inceput un soi de initiere cu fiecare ins in parte. Omul a fost dascalit in taina ce sa faca, cum sa se poarte. Trebuia sa se pastreze curat, sa nu ocarasca, sa nu pomeneasca pe diavol, sa nu se atinga de rachiu si de tutun, sa nu se pingareasca cumva cu vreo vita. Si, mai presus de toate, sa ramiie mut. Orice s-ar intimpla, sa nu scoata o vorba tot timpul cit intra in trimba vrajilor.
in rastimpuri culegea buruieni si radacini de pe coclauri, iarba cu smei, brinca de urs, turta lupului. Din ele plamadi bautura vrajita care da virtute si chezasuieste biruinta. Si-o strinse intr-o cada pitita dupa usa slonului.
Cind a fost gata, i-a intrulocat pe toti si a facut citeva probe, inchipuind cum avea sa se desfasoare rinduiala solomoniei.
Dar parca era un facut: niciodata ursul nu pricinuise atitea stricaciuni ca in vremea cit mosul s-a indeletnicit cu punerile lui la cale. S-ar fi crezut ca fiara stia ce o asteapta si isi lua ramas bun de la cirezi.
intr-o noapte fara luna prielnica ursului, unchiasul a dat drumul tainelor. A intrat pe intuneric in slonul de valatuci, unde nimeni nu avusese ingaduinta sa mai calce. Ciobanii mincau si dormeau pe-afara. Acolo a atitat focul mocnit pe vatra in stinga. Lipita pe peretele din fund al odaii, alcatuise pe ascuns o iesle acoperita cu o piele de vita sub care misca ceva. Batrinul se abatu de ticlui mai bine pielea peste lada ieslei si o potrivi cu coarnele in afara.
Apoi iesi sa aduca pe rind, cite unul-unul, pe cei sapte boari, care i se supuneau tacuti. Ei se rinduira muti, in laturile celui de al saptelea, vataful, ramas in mijlocul lor.
La un semn, flacaii se rasucira pe calciie si isi infipsera ciomegele drepte de-a lungul peretilor. Apoi se-ntoarsera la loc si se culcara, fiecare in dreptul bitei din spatele lui. Lungiti Ia pamint, faceau acum o jumatate de cerc, cu deschiderea spre ieslea-din fund, strejuiti ca de niste sulite de cele sapte ciomege.
Din tarc patrundeau sforaituri de vite nelinistite. Un clopot de la grumazul unei vaci dete ca 0 alarma. Fiorul sunetului cazut in umbra alba a cirezilor le cutreiera in cercuri de clinchete tot mai largi. Si toate acioaiele scuturate rasunara afara in noapte.

Inauntru focul atipise. Ciobanii se prefaceau ca dorm greu, cu gemete si sforaituri. Solomonarul cu caciula impletita in cap descinta in picioare. Pe usa deschisa spre stelele ce clipoceau in gura ei se strecura in patru labe, cu ragazuri si luari aminte, o matahala neagra. Calca parca pe talpi nesimtite de pisla. Ocoli spre dreapta, se prelinse tiptil pe linga arcul de oameni culcati si se furisa spre iesle. Acolo, sculata, intinse labele si se arunca hrapareata. Deodata, de sub pielea zvircolita iesira mugete spaimintate. Vacarii, treziti, se ridicara intii in sezut si se frecara buimaci la ochi. Focul se inteti. Vraciul tuma peste el o amestecatura care-l facu sa sara in vilvatai sperioa-se. Odata cu el sarira si pastorii in picioare. Dihania, descoperita, cerca sa se traga inapoi. Se cunostea ca e un om imbracat intr-o blana de urs, ca intr-o manta trasa pe mineci. Capatina fiarei i se sprijinea cu coltii rinjiti in crestet. Obrazul, in jos, ii era acoperit de o masca neagra.
Unchiasul trase fluierul din briu si incepu un cintec. Boarii se strinsera hora in jurul jivinei. Lasasera ciomegele neatinse. Tineau in miini numai cite o trestie. Si pornira intr-un joc saltat, invirtiti toti in jurul ursului, largeau ori strimtau roata dupa ritmul fluierului. inaintau indrazneti spre fiara si numaidecit se dau speriati inapoi. Salbaticiunea, la mijloc, se repezea pe rind la fiecare. Pastorul atacat o lovea cu trestia, care se rupea. Jocul magic era ca ursul sa nu fie inca biruit de om. Si fiara apriga nu numai ca se apara, dar trecea prin batul fraged, se da la ciobani si izbutea chiar sa apuce pe cite unul cu ghearele labelor in care-si virise miinile. Ursul avea voie sa sfisie cu adevarat, ceea ce si facea. Pe cind pastorii trebuiau doar sa se fereasca. Trestiile lor neputincioase inchipuiau bitcle inca nedeseintate. Din pulpa unuia incepu sa curga singe. In bratul altuia musti o zgirietura adinca. Din pricina asta, omul ascuns in blana ursului trebuia sa ramiic necunoscut. Altfel, l-ar fi urmarit razbunarile jos in sat.
Singele fu semnul pentru sfirsitul jocului. Capul cu caciula impletita se ridica de pe fluier. Hora se sparse. Boarii, trasi spre usa, o luara la fuga, lasind ciomegele la locul lor. Lupta cu oamenii nedeseintati se ispravise. Ursul biruitor privi trufas in toate partile, mugi fioros, mirosi urmele fugarilor si iesi afara dupa ei.
Vraciul arunca pe foc o alta plamada, de unt cu mirodenii, gramadind pe jar, maldare, coji uscate de mesteacan si cetina, care pilpiira luminoase si zbucnira ca focurile de artificii in vilvatai.
impresurat de seintei, unchiasul chema in ajutor duhul marelui taur al muntelui, batrinul arhi-taur, strabunul celor de azi, care sa dea taria lui urmasilor.
in acest timp matahala neagra intra din nou in odaie. Ridica trufasa capul, se scutura, porni de-a busilea, se apropie cu indrazneala de iesle si puse gheara. De sub pielea tainica zbucnira iar mugetele spaimintate. La auzul lor, navalira de-afara sapte dihanii incornorate, infasurate in uriase piei de vita.
Sase purtau smocuri de iarba la cingatori si copitele le balanganeau pe laturi. La orice miscare, cozile bateau vazduhul. Celui de al saptelea, cel mai voinic, ii atirna sub pintece madularul de taur, un drug de lemn vopsit rosu. Doua gheme negre jucau aninate de el.
La intrare se adapara ca niste vite, sorbind pe rind din galeata cu fiertura magica, trei de-o parte, trei de alta, cu buhaiul in fruntea lor gata de lupta.
Mosul zvirlise in flacari smocuri de par de urs si lup, care vindeca spaimele si da inima bar-bata. Sfirsi descintecul, duse la gura gitlejurile cimpoiului, si o gilgiitura salbateca tisni ca la indemnul unui alt Orfeu. Fiarele, incremenite pina atunci, se miscara, si dansul magic se desfacu Taurul inainta scurmind si boncaluind. Celelalte dihanii se tineau pe laturile lui. Ursul, ca si intiia data, vru sa se traga spre usa. Dar cioporul vitelor magice il atacara virtos. Ciurda furioasa il incolti ritmic, din toate partile, si il viri in mijlocul ei. Roata, cind largita, cind sugrumata, il hartuia cu mugete sincopate, dupa cum o cirmuia unchiasul din gusile cimpoiului umflat si dezumflat pe rind.
Ursul racnea, impuns de coarne, lovit la copite, azvirlit in toate colturile, haituit de cercul monstruos sculat asupra lui.
Cind cimpoiul tacu, taurul infipse coarnele in salele fiarei si ursul se trinti la pamint. De sub blana omul mascuit iesi pe brinci, si intr-o clipa se mistui pe usa. Ramase in mijloc pielea uriasa, inerta, cu labele rascacarate, balta neagra in lumina schimbatoare a flacarilor neadormite.
imprejurul trofeului se incinse acum alt joc, sarbatoresc. Vitele inchipuite calcau in pas de dans hoitul jivinei, se-ntorceau indarat peste ea, defilau in fata ei, schimbau locurile si o impungeau ritmic, plecind capul, ca intr-o adinca metanie, cu coarnele pina-n pamint Se desirara apoi sa alerge zapaind in jurul odaii, ca iar sa se-ntoarca si sa se stringa pe fiara, s-o piseze cu talpile, in mugete si oracaieli biruitoare.
In cele din urma, taurul ridica in coarne blana si o zvirli la picioarele vrajitorului.
Oamenii gifiiau, ametiti de invirtituri, de salturi si de bautura vrajita.
Mosul ii opri. Supusi, ei se rinduira din nou. Cei sase, in cerc, dar de data asta intorsi cu spatele spre iesle. Al saptelea, taurul care dusese lupta si rapusese ursul, ramase intre ei, cu fata catre ieslea misterioasa.
Mosul le dete un scurt ragaz, in care culese maciucele de pe linga pereti, le facu manunchi si le rezema de usa. Apoi incepu alt cintec, o chemare duioasa.
Taurul se desprinse dintre sotii nemiscati, adulmeca vazduhul si mugi lung. Din iesle ii raspunsera alte mugete lincede. Finul se zvircoli, si din el tisni o inchipuire de junica alba, o femeie invaluita in vilnice si marame, cu chipul ascuns de un horbot de mireasa. in spate ii filfiia pielea de vita sub care asteptase nevazuta. Doua cornite ca luna noua ii luceau pe cap.
in odaie se lasase un fum ametitor, cu miros greu de par ars, amestecat cu iz salbatec de piei crude, de singe si de sexualitate, cum se stringe in internate, in cazarmi sau in chiliile unor calugari.
Vrajitorul schimba repede doina intr-un cintec de nunta, si cimpoiul turlui bucuros. Taurul si junicea inaintara, se oprira unul in fata celuilalt, intinsera grumazele, se alaturara. El o alinta, o linse pe git cu dezmierdare.
Focul se stinse brusc. Junicea, sperioasa, iesi in goana prin stirbitura lasata in cerc de taurul eare se lua mugind dupa ea si pierira in noaptea de afara. In fuga, el culese in brate manunchiul de bite sprijinite de usa si le lua cu el.
Rinduiala era ca taurul biruitor sa se impreune cu juncana mintuita, undeva pe coclauri, unde unchiasul le pregatise patul. imperecherea se facea tot mutesta si tainic. Dupa care se desparteau indata si pentru totdeauna. Nu era ingaduit nici unuia dintre ei sa-si lapede pielea de vita, nici masca sub care se ascunsese. Femeia raminea necunoscuta, ca si barbatul care fusese urs. Moartea aStepta pe cel ce-ar fi cautat sa le descopere taina.

In culcusul de nunta, taurul aseza cele sapte bite ale pastorilor, ele sa se invirtoseze ca madularul taurului gonitor. Pruncul zamislit avea sa fie mare ucigator de fiare, ursit sa nu-l atinga colt si gheara.
Cei sase, istoviti, isi deshamara pieile, desfacura capetele din chingile coarnelor si atipira, nestiutori de pricina pentru care-i parasise vataful si de rolul ce implineste mai departe taurul. Fiecare nu cunostea decit ceea ce-l privea si cit ii invatase mosul, care pierise de linga ei o data cu perechea si-i incuiase in slon.
Cind murgul zorilor batea la usa $i in tarc vacile mugeau chemind mulsoarea, vraciul se ivi insotit de vataful ciobanilor cu bratul incarcat de maciucile descintate.
in strigatele lor, cei sase se desteptara cu greu.
- Hai sus, grai unchiasul, dindu-le dezlegare sa vorbeasca; numai diavolii si boierii se scoala tirziu. Oamenii buni se scoala, ca ingerii, de dimineata, sa porneasca la treburi.
Cel din urma act al ceremonialului se savirsi apoi afara, la lumina zilei, in chiote de bucurie.
Vacarii isi primira din mina vraciului bitele descintate frecate cu unsoare magica. Fiecare si-o inalta pe rind in pilpiirile diminetii, care se rasfringeau in lemnul lucios ca-ntr-o faclie. Apoi o zbuciuma in bratul intins spre cele patru zari, inchina cu ea muntele, ameninta negurile si tabara sa o pocneasca in blana ursului, intinsa pe pamint.
Raminea acum ca duhul si taria taurului sa fie trecute aievea intr-un buhai adevarat. Vacarii intrara intre vite. Unii ridicau birnele tarcului, altii Ie minara cu strigate. Ele se alegeau singure. Puhoiul boilor si sterpelor se raspindi in pasune. Mulgatoarele se rinduiau in alta parte.
Dupa aratarile unchiasului, taurul cel mai voinic fu scos cu mare anevoie din cireada si raznit de laturi impreuna cu o ciurda de sase vaci albe, despartite de vitei si cu ugerele nemulse doldora de lapte. Cirdul, alungat cu haieli si ciomege, fu abatut spre o vale gituita si impins in albia ce urca drept in munte, unde se infunda intr-un circ larg imprejmuit cu perete de stinci. Acolo -nici apa, nici iarba. Numai bolovani rostogoliti intr-o matca seaca repezita spre cer.
Cele sapte vite, nedumerite, haituite din toate partile, intrara furioase in capcana si se infundara, intoarse cu capetele spre oamenii care le prigoneau, ele mugira spre grosul turmei din care se rasluisera.
indata, la sugrumatura de jos a vaii, unde albia masura abia citiva pasi largime, mosul infipse la iuteala un par, pe care infasurase mai dinainte blana de urs, cu coiful capatinei in virful tepei si labele labartate pe doua cracane intinse amenintator spre pilcul vitelor incremenite.
Ca sa treaca jos, la adapat, la mincare, ele trebuiau sa infrunte ursul care le zagazuia drumul spre tirla. Boarii urcati pe stinci le priveau de pe laturile crestelor.
Vitele surghiunite se domolira. Statura multa vreme in picioare, nemiscate.
Apoi vacile se culcara, cu ugerele infierbintate pe pietrele umede racorite de roua. De departe, pareau niste stane albe care ar rumega singuratatile. Sedeau tihnite ca-ntr-un alt tarc si asteptau sa fie scoase dupa rinduiala de toate zilele la mulsoare. .
Numai buhaiul ramasese drept si cauta nelinistit in josul vaii, pindind'primejdia. Nu se mai vedeau oamenii. Ramasese momiia singura. Se-ntoarse nabadaios si racni de citeva ori spre fundul cu ziduri de seninari ca sticla. Ecouri intaritate ii raspunsera. Ocoli domol aria temnitei, mirosi pufnind steiurile lunecoase, trase pe nari vazduhul inaltimii, flutura spre azur ca spre un dusman coarnele. Apoi bolovani ochii cu ramurele singeroase in albus la un vultur ce se roti indelung deasupra, in cercuri din ce in ce mai coborite, sa se incredinteze daca nu sint stirvuri.
Vremea trecea.
Sau vintul nu sufla sa duca iz de urs sub nasul buhaiului, ori blana prea veche isi istovise mi-roasele.
Un boar merse pe creasta pina in spatele vaii si dete vint unor bolovani, care se rostogolira detunind pe pereti si saltara pina-n spinarea dobitoacelor, doar le-or urni.
Aromite, ele nu se miscara. Nu pricepeau ce se-ntimpla. Ciobanul conteni. Daca ar fi urmat inainte, pietrele ce rabufneau sarind departe puteau sa le striveasca.
Unchiasul alerga la alte siretlicuri: jos, in gura vaii, incepura sa rasune mugete provocatoare. Vraciul tinea intre genunchi o putinica astupata cu o piele intinsa peste gura, in care sta infipt un mot de coada de cal. Cind omul trecea degetele unse peste smocul lunecos, putinica scotea muget tinguios de vitel flamind sau raget bataios de buhai, dupa cum o minuia mina mestera.
Vacile, ciulite, se sculara. Taurul inainta putin, intinse grumazul, asculta cu ochii la momiia neclintita si se intoarse la loc. Pricepuse amageala. Nu se prindea de el gluma.
Dupa prinz, ciobanii, adunati la gura vaii, cu toate cirezile intrulocate, se pornira pe haieli, cu chiote, chemari, pocnete de bice, asa cum fac cind string ciurdele de pe coclauri. Huietele se ciocneau si se incrucisau de peretii tuturor vailor, care clocoteau innebunite ca la o mare batalie.
Asta facu doar ca pilcul incapatinat sa se traga si mai in fund.
Dar batrinul avea rabdare. Stia ca foamea si setea biruie orice. La amiaza, ciurda intemnitata se misca de la sine. Al doilea timp al mulsorii venea sa aminteasca vacilor mina mingiioasa a cire-zarilor care le usura ugerele dureroase. Jos se auzeau clopotele cirezilor si mugete line de vitel chemindu-si mamele. Taurii slobozi rageau spre tovarasul lipsa. Cioporul se urni incet, in cumpat, spre strunga unde dihania le zavora iesirea. Coborisul il incepura intii vacile, intetite de foame. Taurul ramas inapoi ragea nabadaios, cu vapai in ochi, spre boarul ramas de caraula pe creasta.
Vacile ajunsera pina-n mijlocul albiei, se oprira o clipa, tintira matahala, apoi, fara sovaire, se napustira indarat, inconjurara buhaiul ocrotitor, aratind parca, intoarse cu ochii holbati, incotro este primejdia. indemnat de spaima soatelor, el porni falnic, cobori un petec spre ursul nemiscat, scoase un racnet din fundul bojogilor, trase sforaitor pe nari, scurma cu copita, bon-calui provocator, fluturindu-si gusa atirnata sub barbie ca un drapel, inalta grumazul si privi la vrajmas. Acesta nu primea provocarea. Sta ca un trunchi mort. Buhaiul scoase iar racnetul de lupta, isi spori furiile riciind pietre, isi zburli coama, clatina coarnele, isi zvirli pe spinare coada minioasa. Momiia raminea, inainte, teapana.
Asa de citeva ori.
Taurul, nedumerit, se intoarse la vacile lui si se puse de-a curmezisul lor, la veghe. Nimic nu-l mai clinti. Sta numai gata sa apere soatele de sub paza lui. Sa vie vrajmasul la el.
Trebuiau incercate alte mijloace.
O vaca gonitoare, in calduri, minata pina in spatele ursului, mugi dornica de buhai. Miresmele ei gidilara narile taurilor din cirezi, care-i raspunsera.
Cel de sus ramase nepasator la momeli. Zbircea doar pielea umeda a botului cu nari umflate Si refeca buza de sus, scotind afara dintii lati intr-un rinjet sinistru.

Vrednicia lui se cerea de-acum stirnita de bautura descintata din care se adapasera noaptea taurul razboinic cu luptatorii lui.
Unchiasul, indraznet, isi indesa caciula-mpletita, se strecura printre stinci, urca mai sus de urs cu galeata plina si o lasa pe neasteptate in vazul taurului. Pina ce acesta, incremenit de furie, sa-si vie in fire, din doua salturi mosul pierise.
Buhaiul insetat si ragusit de-atita zbieret trebuia, dupa socoteala vrajitorului, sa bea apa vrajita, care sa-i destepte vitejia, sa-i spulbere prudenta si sa-l hotarasca la atac.
Daca se napustea peste momiie si o darima calcind-o in picioare, taurul nu avea sa mai dea niciodata indarat, ori de cite ori ursul adevarat ii va iesi in cale. Se va napusti in el fara teama. E legea neclintita a vrajii.
Si unchiasul cu paznicii asteptau de la bautura descintata ceea ce nu izbutisera cu nici una din celelalte incercari.
Taurul inainta cu pasi cumpatati pina linga vas. 11 cerceta banuitor, il pufui zgomotos, apoi povirni gitul vinjos, ca si cum ar bea, si cu coltul unui corn il azvirli, dintr-o smucitura, de stinci. Doagele, puzderii zburara ca niste fulgi in toate partile, si zeama ploua din vazduh in picaturi mari peste pietrele arse, unde se zvinta intr-o clipa. Ramase numai mirosul greu, atitator.
Si taurul indaratnic se intoarse si mai incruntat la vaci.
Se apropia seara. Toate tertipurile fusesera sleite. Nu mai era nimic de facut. Ciobanii priveau descumpaniti pe vrajitor si asteptau ingrijorati.
El se posomorise. Tinu citava vreme ochii in pamint. Apoi, catind sprijin, ii ridica spre piscuri.
Aspru; muntele il privea cu neindurare din toate taisurile lui singerate de luminile apusului, in limpezimea lui cruda vrajitorul deslusi o porunca, parca o mustrare.
Gresise ceva? Porni sa se cerceteze. Subtiindu-se ca o luminita pe gaurica unei chei, patrunse pina in cele mai ascunse ale lui. Mestesugul il mostenise din neam in neam, odata cu pizma si ura lumii, ursite tuturor citi ridica macar un crestet deasupra ei. Uitase ceva? Cobori la taica-su, Berevoi cel tinar, vestit vraci si descintator, care pentru multele-i pire gramadite asupra-i, ca leaga ploile, ia mana vitelor si pune cutit dusmanilor, fusese nevoit sa pribegeasca in Ardeal, unde se si prapadise.
- Sarise o datina? Ajunse la bunica-su, Berevoi cel Mare, mester zodier si cetitor in stele, caruia ii slujeau spiridusi inchisi in sticla, ucis de voda fiindca prorocise domnia unui boier, ceea ce mai tirziu s-a si izbindit.
- Calcase vreo rinduiala? Aluneca mai departe. Pe dira lasata de arderile vechiului duh se afunda in adincul pomenirilor si sosi pe funia neamului la mosi-stramosi.
- Se abatuse de la vreo indatorire? Si in apriga-i pornire, clatina din somn strabunii cu caciuli asijderi impletite, din care odinioara cei mai viteji se aruncau singuri, cu piepturile goale, in sulite, sa duca de vii veste la zei despre napastele cazute asupra neamului. Ce uitase? Ce nu implinise?
Dar Berevoii din veac, toti mucenici ai vrajitoriei, trecura tristi, fara sa-i raspunza. Si durerea lor ii spinteca sufletul.
Atunci, ca niste porti, neguri launtrice se dadura intr-o parte. Si deodata se arata marele taur de odinioara: nu amagit de o momiie, ci cu coarnele rosite de singe. I se infatisa apoi ursul tragic de odinioara, care murea impuns, lasindu-i taina: magia se istovise in om. Puterile ei se stramutasera in fier si in otel. Muntele astepta vinatori cu arme infricosate, nu un unchias intirziat in coada veacului. Si toti il chemau acolo, la ei.
Negurile launtrice se alcatuira la loc.
Se trezi. Acum stia. Taurul magic vrea barbatie adevarata, potrivnic viu, nu o sperietoare. Se uita imprejur. Ciurdarii il paraseau. Ciracului care intrupase pe urs ii daduse drumul. Raminea el.
Pravila vrajitoriei il oprea sa se amestece intre fiare. El trebuia numai ca un stapin, de sus, sa le cirmuiasca soarta. Dar acum nu-l mai putea nimic impiedica. Se hotarise. Se simtea liber ca si cum i-ar fi cazut zeci de lanturi de la miini si picioare, pe care le tirise pina atunci.
inseninat, iesi din nou de dupa stinci. Se masura cu muntele si pasi hotarit, de-a dreptul la simulacru. Scoase repede blana ursului din par, o imbraca pe mineci si cu mare indrazneala se ivi deasupra strimtorii, in vazul vaii, unde se opri. Taurul il zarise. Se-ntoarse numai in loc, se ar-cui pe toate incheieturile, indoi usor genunchii de dinainte, isi cocosa spinarea, incovoie grumazul si, nemiscat, puse ochii lui rai, de diavol, tinta in dihanie.
Se scursera asa citeva minute. Unchiasul urma sa stea neclintit. Taurul scutura capul, ca si cum ar fi alungat o parere, si iar isi inmuie maniile sinistre in priviri. Doar coada ii batea ca un sarpe coapsele pina la solduri. Si arcurile genunchilor stau mereu incordate.
Mosul, nemultumit, inainta inca un pas in patru labe. Apoi, indirjit de moliciunea vitei, se salta de citeva ori intreg, racni ca ursul, filfii labele intinse. Taurul, frematator, se ghemui si mai mult in el insusi, gata sa zbucneasca. Vraciul cobori de-a-ndaratele cei citiva pasi, ajunse la par $i se rezema cu spatele de el: urs linistit, sculat sa priveasca fagurul urias al muntelui din care se prelingea lumina ca o miere de piatra.

Si astepta.
Dar taurul nu se clinti. Ramase lipit de turma lui.
Omul se framinta putin in blana grea, isi intreba duhul adincurilor si se hotari. Muntele de data asta ii zimbea cu indemn si incuviintare. Potolit, incepu sa dezbrace pielea fara sa paraseasca din ochi taurul, o lepada la picioare si ramase asa, cu miinile in laturi, rastignit de spetezele lemnului.
Ciobanii din dosul steiurilor incremenisera. Numai ochii le jucau de la om la taur si indarat. Groaza le inghetase strigatele in gitlejuri. Ce asteapta? Ce vrea mosul? Vraciul visa cu gindurile sus. Si zabovea. Era oare adevarat ca magia murise? Si in om, si in fiare? Poate. Dar cu orice chip vraja de acum, cea din urma, se cerea implinita. Taurul trebuia sa biruie cu orice pret. Apoi va pieri si el, vraci de prisos, cu magia odata.
isi incorda puterile, isi atinti vrerea si porni alt deseintec. Nu cu fum, nici cu glas ci cu mintea, infipta de-a dreptul intre coarnele buhaiului, fara mijlocitor intre ei.
Si iar se aprinse in el ceva, care dogori in afara. Aproape lucea. Taurul gemu usor. Vraciul se stinse. Si unchiasul din el pomi din nou sa se depene. Era vina lui ca nu izbutea?
Iata, sta gata sa dea seama si sa plateasca ceea ce i se cere. Va duce insa, de viu, acolo unde trebuie, solie despre toate cite nu se mai ajung, cite lipsesc, cite s-au pierdut, jalbar al celor parasiti aci, jos pe lume.
Si, luind blana, o facu mototol si o zvirli cu putere in taur, ale carui coartie il ispiteau ca doua virfuri de lanci.

Fiara nu mai rabda.
Scapara ca un fulger peste cei citiva stinjeni, spulbera blana in picioare, ajunse omul, il prinse si, oracaind ingrozitor, il ridica in sulitele coarnelor si incepu sa se coboare cu el vijelios.
Ciurda furioasa si-a dezlantuit puhoiul dupa el.
intr-o clipa, alaiul a iesit buluc din matca vaii, duduind nebuneste pe padina. Acolo unchia-sul s-a desprins din inaltul coarnelor si a cazut in pasune. Peste el a trecut cu tropote zaporul cirezilor stimite la omor, alergind dupa fruntas.
Talazurile valmasagului s-au oprit din iures departe, abia la marginile prapastiei.
Acolo taurul a filfiit intr-un corn caciula impletita smulsa din capul vrajitorului, aratind-o cu fala muntelui, ca sa se stie ca de acum inainte nimeni nu-i mai poate sta impotriva.
Si, maret, buciuma din beregata-i de otel in tuspatru zari, ca el, taurul Sturului, a rapus fiara cea mai grozava, pe omul-urs, cel din urma aparator al vitelor, pe ultimul Berevoi.

Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)
alex
Invata sa scrii......

Pune poezia Ultimul berevoi pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.



Poezii despre:

Primavara

Toamna

Iarna

Iubire

Bucurie

Viata

Flori

Boala

Singuratate

Frica

Scoala

vezi mai multe

Politica de confidentialitate



Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani
Alexandru Macedonski
Alexandru Vlahuta
Ana Blandiana
George Bacovia
George Cosbuc
George Toparceanu
Grigore Vieru
Ion Barbu
Ion Minulescu
Ion Pillat
Lucian Blaga
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Nichita Stanescu
Nicolae Labis
Octavian Goga
Stefan Octavian Iosif
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu