Prietene care odata m-ai laudat, Iti scriu din orasul cel mai plouat Eu toata dupa-amiaza aceasta Am privit de la fereasta Cocosul din vecini, ce sgribulit, isi scutura ploaia de pe creasta;
Si cainii hamesiti si goi
Rascolind frenetic in dambul de gunoi;
Pe urma flasnetarul cu-n picior de lemn Al carui pas pe ulita pustie Suna a piatra si a lemn;
Si rar, cate-o umbrela Care tara greu dupa ea pe om. Ai fi zis o nacela intoarsa
Prietene indepartat, toate gandurile rele
Ca niste negre ciori,
Mi-au poposit in stol
Pe creanga sufletului gol
Si mi-a cantat mult in urechi
Tarait de stresini vechi » *
Si am gandit mult si fara de folos,
Ca toate-s de prisos.
Vezi prietene, e timpul cand oamenii
Pasesc cu capul in pamant,
Cand e vant si ploaie si ploaie si vant
Daca ai apleca urechea
Pe tarna jilava,
Ai auzi cum inima pamantului, bolnava,
Rar, bate a sfarsit
Si ai simti ca toate cele merg
Incet spre sfarsit
|