Acum cind toamna roade frunzisurile verii Tragind pe ochi casinca de bruma si de nouri, In sarja de turniruri, aezii si truverii ii chem cu deznadejde, ii strig cu lungi ecouri.
Si Ventadour si Wolfram isi vor sui-n orgoliu Pe scara de matasa acelasi cinlec sters, imi vor pazi puterea, s-alung tristeti si doliu. Privirea sa-si reflecte vapai de vesnic vers.
Am sa-ti vorbesc de rodii, la colt de nebuloasa imi tin fagaduiala : le ai desert la masa, Iar fruntea-ti calatoare din nou s-o descretesti, Ti-aduc rotundul fulger ca merele cretesti!
Vechi strune de viola, legende de pierzari, Te-ademenesc, stapina-n tinut cu aratari; Vor sa te-ncredinteze ca esti un stilp de foc, Himera de nisipuri cu nestatornic loc
La murmur si descintec aud cum vei raspunde :
Ramine-vor departe de tine, orisiunde,
A gleznei coarda de arc,
Si sini, cum sint colunii-n plutire la San Marc;
Dar miinile acestea
Le vei simti pe crestet
Ca miinile craiasei uitate la virtelnita-n
Castelul ei burgund,
Cind vine zvonul vested
Ca sotu-n vinatoare de blestem linga Arthur,
Stingind prin codri tirul, Pierdu friu-n genune.
Acum cind toamna roade frunzisurile verii,
Un dor sa te-ncunune,
Si totdeauna seara,
in umbra de balada,
Evoca-mi suvenirul,
Usoara fluturare a parului iubit,
Ce tremura altdata
O unda de jaratec si irizari de in,
Sub soarele apune
Ca aurul pe Ilin
|