Imi incolteste-n suflet indoiala Menirii fiecarui pe pamint; Merita viata noastra osteneala, De-a irosi iluziile-n vint ?
Dintr-o nefericita pururea iubire Un pesimism cintat, ori ingropat, Ori Artei mari un templu de marire Sa-i ridicam, sa fie sfarimat ?
Cind nu e nimeni ca sa te patrunda, La ce sa predici idealu-n van ? Pe cind durerea-n versul tau inunda, Vei fi cel mult compatimit, sarman
Iar unii sub motiv de admiratii, Vor deveni romantici prin saloane. Si recitind cu ifos la cucoane, Prin tine, le vor face declaratii.
O, nu aceasta-ti suridea in minte, Cind tresarea! sub fiecare slova, Ca ritmul si vapaia de cuvinte, Sa iie doar un mijloc spre alcova.
Desi rivnesti apoteoza-n arta, Nimicnicia gindului de om, Tirziu o vei simti, tu - biet atom - Si-un punct pierdut pe-a poeziei harta.
E scopul tau ca sa aduci o lege Si armonii din lumile de vis ? Etern sacrificat, vei intelege Zadarnicia drumului deschis
De-aceea-mi incolteste indoiala Menirii fiecarui pe pamint; Merita viata noastra osteneala De-a irosi iluziile-n vint ?
|