Tu ai murit senina, precum adorm cei buni, Si nimenea la sinu-ti iubit nu a mai plins ; Doar frunzele de toamna, atuncea, suflet stins, iti impleteau pe-alee de tintirim, cununi.
Si printre flori de moarte crescute linga cruci, A unor singuri inimi, tot ca si tine-n viata, Veneai nestiutoare-n risipa de verdeata O nazuinta muta si-un zimbet trist sa-ti culci!
In urma ta surisuri ramin imprastiate Prin locurile-atinse de mina-ti, mai-nainte ; Iar formele si sinii, prin falduri de vestminte, E singura fantoma a celei-nmormintate.
|