Adevarul noptii
Si am plecat nefiind, plangand doar eu
Uitat de destin si de visul meu,
Uitand tot in ce credeam inainte,
Si iluzii si viata si mii de dorinte.
Era noapte atunci, o noapte senina,
Cum o vroiam si asteptasem sa vina,
Trezindu-ma mereu singur, fara ea
Incepusem s-o uit, ne mai putand spera.
Dar a venit o zi, si eu iubeam
Fericit si mai liber decat puteam,
Si a sosit si noaptea, cu Luna ce rasare
Si visul incepea, cu o dulce chemare.
Era frumos, dar tremuram nestiind
Daca voi ajunge acolo la timp,
Caci vremea trecea parca fara mine,
Chiar de fugeam, sperand sa fie bine.
Cerul stralucea si cu ale ei raze,
Totul parea mai viu, totul era mai mare,
Iar in gandul meu se repetara
Atatea fraze, pentru ultima oara.
Pe strazi nu era nimeni, sau poate
Nici nu i-am vazut, caci atunci toate
Erau fara importanta, tot ce conta
Era un vis, ce acum incepea.
Si am ajuns si eu sub acel felinar,
Ce la rascruce, celor ce rataciti par,
Drumul le arata si speranta le da,
Acolo, asteptam ca ea sa apara.
Si eram recunoscator, fericit si iubind,
Eram cum n-am mai fost, cand privind,
Sus la cer, pe bolta cea mare,
Vedeam venind o adevarata ploaie.
Se facu intuneric, parca de-odata,
Era frig, era o ceata deasa,
Fulgerele taiau norii negrii,
Iar eu visam ca ea va veni.
Treceau minute, si mintindu-ma
Imi imaginam c-apare si ma striga,
Au trecut si ceasuri, dar eu speram,
Trecea timpul si nu ma trezeam.
Ploaia cadea mereu, tot mai deasa,
Trecuse noaptea, trecuse o viata,
Si undeva, departe, incet aparea
Un soare, ce pentru ei stralucea.
Iar pentru mine, totul se sfarsise,
Nu mai aveam nimic, nu aveam nici vise,
Nu mai aveam bune, totul era prea greu,
Si-am plecat nefiind, plangand doar eu.
|