Capela
In capela de pe munte
Un om trist se roaga,
Cerand sa i se ierte
Ce-n inima poarta.
Si plange si suspina,
Cu chipul in pamant,
Asumandu-si a sa vina,
Cel macina in gand.
Si spera si crede
Ca se va nimici,
Ce nimeni nu vede,
Dar el o poate simti
Dar ca un trecut,
In tot cel inconjoara,
Apare un parfum,
Al miresmei de seara.
Aceasta cu ea aduce
Sunetul pasiilor grabiti,
Ce dispar, fara sa plece,
Inainte de a fi auziti.
Si tristetea din trecut
Reapare pe podea,
Unde au mai cazut
Cristale mici candva.
Iar in a noptii soapte
Ele usor rasuna,
Ca in acea trista noapte,
Cu aceasi trista Luna.
Valuri se lovesc la fel,
De nesfarsite stanci,
Chemand-ul si pe el,
Jos, in lumiile adanci.
Iar capela intunecata,
O asteapta si pe ea,
Caci pe el n-o sa poata
Nimeni a-l ierta.
*
De atunci anii au trecut,
Si locul s-a schimbat,
Stele mii au reaparut,
Marea incet l-a uitat.
Soaptele se sting si ele,
Sub un cer, ce-a renascut,
Ploaia coboara visele,
Revenind ce s-a pierdut.
|