Floarea
Soapta din zori pe un val se lasa purtata,
Printre petale de roua, mereu si niciodata,
Linistea rasare, cand noaptea cu dor saruta
Iubirea-i interzisa, ce in lacrimi o uita.
In acel loc doua raze focu-si aprind,
Intr-o clipa traiesc, din etern fugind
Si se sting acolo, in a iubirii chemare,
In acel loc, unde se inalta o floare.
E alba si mandra, doar un vis e ea,
Singura, sclipitoare, a pamantului margea,
Creste din dorinte si mii de mangaieri
Caci in ea traieste iubirea unei veri
Seara o invelea in a timpului umbra,
Nimic nu o ranea in lumina-i pura,
Totul era frumos, cand o furtuna se porni,
Cand noaptea cu ziua, pe cer se uni.
Lacrimi cadeau in valuri ce o schimbau,
Nimic nu era cum iluziile-i fost-au,
Si un vant, ce in ganduri revenea,
O luase pe aripi, si in lumea-i o purta.
Ea tremura si peste fiecare tinut
Petale rataceau, intr-un vis ce a trecut,
Era mai pustie, cum drumu-i inainta,
Si nimic din el, ea nu putea uita
Si undeva, intr-o indepartata mare
A cazut ea, singura alba floare,
Iar parfumu-i, tot ce ii ramase,
Se topi intr-un val si vantul o uitase |