Un vant nestavilit gemea de intristare
Pe nicairi colinda-i nu prinse radacina,
Catapeteasma templului se sfasia mai tare
Si din morminte vechi iesea acum lumina.
Aripi nesatioase mai spintecau in zare
Si lacrimi de lumina se desirau vadit,
Atatea pietre s-au despicat. Si-n mare
Valurile-nalte pareau de neoprit!
Groaza incepuse aratu-n inimi frante,
Iar linistea musca din ganduri intrerupte,
Doar vantul nu-nceta parerile sa-si cante
Din frica omeneasca voind sa se infrupte.
Infricosat, sutasul rosti: "Cu-adevarat
Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta". Si-a plecat.
|