atunci, sufletul, nestiind
de sine se invaluie-n tacere
lasand fara de har sa se aprinda
un dor fara cuvinte ca o seara
ce vine-n urma dezgolind
insingurari
si-ndepartari
si raze
ca stralucirea unei spade, noaptea
ce se lasa, vinovat
sufletu-si uita
Izvorul si priveste catre frunze
uimindu-se ca de a sa risipa
atunci
e insetat de moarte
si se apropie ca de-o iubita
cu degetele reci vapaia fruntii
sa ii dezmierde
vrea
sa nu mai stie
numind uitarea, somn adanc, genune
fara sfarsit durerea ce incepe
si mult straina, mult, tarzie
ii pare vremea pentru-a sa izbanda
s-ar naste pasare, s-ar naste nor
si palid print mereu iubind
s-ar pierde-n basme scanteind
sa nu-i mai fie lui osanda
al gandurilor vechi popor
sa-ngroape taina sa de om
luminii doar,
asemanare
sfintenia nebanuita
la malul apelor in somn
cand amagirea da in floare
si vis, s-ar vrea,
acelor ape
si ielelor s-ar face domn
si viata sa s-ar vrea ursita
ca vina steaua sa i-o poarte
si-o stea sa-l vindece de moarte
cu alta moarte, netraita
cel care inca nu se stie
iubit de nevazutul Soare
bea vinul sau, amaraciune
sarac de linisti, de iertare
melancolia-i lina sora
si versul creste in splendoare
cumplita-i floare carnivora
|