de cel ce are
de tine
de cuvantul
de lumina
privirii
blande sau
de hrana ta
mai multa lipsa
nu-ti intoarce fata
tu daruind luminii te asemeni
zidind, din nou, prin duhul gurii tale
in oameni, suflete
ca alte ceruri
vrand miezul noptii
sa se spulbere
sa-nceapa
caci mai cumplit decat
un cosmos negru
iti va fi sufletul, acoperit de vina
si-n locul unde lacrima se naste
strain, acolo, tainic esti, durerea
lui
te va urma ca umbra
fara sa stiu un zid cum te desparte
de tine insuti
cel chemat
si lumea nu-i decat acest prilej,
singurul, de a nu muri
|