Stelian PLATON
Ce rar mai poarta astazi vantul,
Miros de paine de acasa,
Pe drumuri mi s-a incleiat cuvantul
Si-n colt, scrisoarea mea e roasa.
De-aici, dintre pereti straini,
Gandul mi-e-mpietrit spre tine;
Tot cauti in latrat de caini,
Postasul cu o veste ce nu vine.
Cu ochii stinsi,intrebatori,
Cand zeii din rugaciuni cazura,
Ma cauti printre calatori,
Cu scrisoarea prefacuta-n zgura.
Si-acolo sus, langa fereastra,
Pe unde zorii se strecoara intai,
Unde asezai icoana noastra,
In lunga ratacire tu ramai.
Plange teiul nostru-n poarta,
Spre cer batrane brate-ntinzi,
Pe margine fantana este sparta,
Iar pomii in gradina suferinzi.
Ma rastignesc aducerile-aminte,
Cand simt in talpa iarba uda,
Doresc pe-ai nostri din morminte
Si satul care-mi este ruda.
Trec albe pasari mari, de ger
Si iarna nu se mai termina.
Pe-aici eu ma destram stingher
Si-mi esti icoana de lumina.
Din cate osandiri m-ai scos,
Tipand in disperari cu voce sparta.
De-ndepartari mi-e chipul ros
Si-atat mai vezi; cum plec din poarta.
Icoana in perete se destrama;
Plangand subtire-ntr-un ungher,
In fiecare noapte treci o vama,
Cu ruga ta, urcandu-te la cer.
Fiecare clipa e o soapta rece,
Si cioburi de stele confete de durere;
Un zeu de fum printre luceferi trece,
Te vad acolo mama,invinsa de tacere.
06 Iulie 2009
|